„Exhortatia apostolica post-sinodala a papei Francisc „Amoris laetitia”, despre iubirea în familie, a fost prezentata vineri, 8 aprilie 2016, la Sala de Presa a Sfântului Scaun. La conferinta de presa, care a început de câteva minute, au intervenit secretarul general al Sinodului Episcopilor, cardinalul Lorenzo Baldisseri, arhiepiscopul de Viena, cardinalul Christoph Schönborn, O.P., si sotii Francesco si Giuseppina Miano, profesor de filozofie morala, respectiv, profesor de filosofie. Textul exhortatiei apostolice ”Amoris laetitia” este disponibil în traducere oficiala în italiana, franceza, engleza, germana, spaniola si portugheza.
Va prezentam mai jos sinteza exortatiei apostolice post-sinodale pusa la dispozitie de Sala de Presa a Sfântului Scaun, urmând traducerea îngrijita de Secretariatul general al Conferintei Episcopilor din România.
Sinteza a exortatiei apostolice post-sinodale „Amoris laetitia” despre iubire în familie
Amoris laetitia (AL – „Bucuria iubirii”), Exortatia apostolica post-sinodala „despre iubirea în familie”, datata nu întâmplator 19 martie, solemnitatea Sfântului Iosif, reuneste rezultatele celor doua Sinoade despre familie convocate de Papa Francisc în 2014 si 2015, ale caror Rapoarte finale sunt citate pe larg, împreuna cu documente si învataturi ale predecesorilor Papei Francisc si numeroase cateheze pe care le-a tinut cu privire la familie. Asa cum s-a întâmplat si cu alte documente magisteriale, Papa se foloseste si de contributiile diferitelor conferinte episcopale din lume (Kenya, Australia, Argentina…) si citeaza personalitati semnificative precum Martin Luther King sau Erich Fromm. Un caracter aparte îl are citarea din filmul „Prânzul lui Babette” („Babette's Feast”, din 1987 – n. trad.), pe care Papa a voit sa o evoce pentru a explica conceptul de gratuitate.
Premisa (1-7)
Exortatia apostolica impresioneaza prin lungime si structurare. Este împartita în noua capitole si peste 300 de paragrafe. Se deschide cu sapte paragrafe introductive care pun în evidenta în mod clar complexitatea tematicii si aprofundarea pe care o solicita. Se afirma ca interventiile Parintilor sinodali au alcatuit un „pretios poliedru” (AL 4) care trebuie pastrat. În acest sens, Papa scrie ca „nu toate discutiile doctrinale, morale sau pastorale trebuie sa fie rezolvate prin interventii ale magisteriului”. Asadar, pentru unele chestiuni, „în fiecare tara sau regiune se pot cauta solutii adaptate la cultura locala, atente la traditiile si la provocarile locale. Într-adevar, «culturile sunt foarte diferite între ele si fiecare principiu general […] are nevoie sa fie adaptat cultural, daca se doreste respectarea si aplicarea lui»” (AL 3). Acest principiu de inculturare se dovedeste a fi într-adevar important chiar si în modul în care sunt prezentate sau întelese problemele care, dincolo de chestiunile dogmatice bine definite de Magisteriul Bisericii, nu pot fi „globalizate”.
Dar, în mod deosebit, Papa afirma imediat si cu claritate ca e necesar sa se iasa din opozitia sterila dintre teama de schimbare si simpla aplicare a normelor abstracte. Pontiful scrie ca „dezbaterile care se regasesc în mijloacele de comunicare sau în publicatii si chiar printre slujitorii Bisericii merg de la o dorinta nemasurata de a schimba totul fara o suficienta reflectie sau fara fundament, pâna la atitudinea care pretinde sa rezolve totul aplicând normele generale sau tragând concluzii excesive din unele reflectii teologice” (AL 2).
Capitolul I: „În lumina Cuvântului” (8-30)
Date fiind aceste premize, Papa structureaza reflectia sa pornind de la Sfânta Scriptura înca din primul capitol, care se prezinta ca o meditatie pe marginea Psalmului 128, caracteristic atât liturgiei nuptiale ebraice cât si celei crestine. Biblia „este plina de familii, de generatii, de povesti de iubire si de crize familiale” (AL 8) si pornind de la acest lucru se poate medita asupra faptului ca familia nu este un ideal abstract, ci o „lucrare «artizanala»” (AL 16) care se exprima prin tandrete (AL 28), dar care înca de la început s-a confruntat si cu pacatul, când relatia de iubire s-a transformat în dominare (cfr AL 19). Atunci Cuvântul lui Dumnezeu „nu se dezvaluie ca o secventa de texte abstracte, ci ca un tovaras de drum, inclusiv pentru familiile care sunt în criza sau se confrunta cu o suferinta sau alta, si le arata acestora capatul drumului” (AL 22).
Capitolul II: „Realitatea si provocarile familiilor” (31-57)
Pornind de la domeniul biblic, în al doilea capitol Papa ia în consideratie situatia actuala a familiilor, ramânând cu «picioarele pe pamânt» (AL 6), preluând pe larg din Raporturile finale ale celor doua Sinoade si abordând numeroase provocari, de la fenomenul migrator la negarea ideologica a diferentei de sex („ideologia gender”, AL 56); de la cultura provizoriului la mentalitatea antinatalista si la impactul biotehnologiilor din domeniul procrearii; de la lipsa locuintei si a locului de munca la pornografie si abuzarea minorilor; de la atentia fata de persoanele cu dizabilitati, la respectul fata de persoanele în vârsta; de la desfacerea juridica a familiei, la violenta fata de femei. Papa insista asupra caracterului concret, care este o notiune fundamentala a Exortatiei. Caracterul concret si realismul stabilesc o diferenta esentiala între „teorii” de interpretare a realitatii si „ideologii”.
Citând din Familiaris consortio, Papa Francisc afirma ca „e bine sa luam aminte la realitatea concreta, deoarece «exigentele si chemarile Duhului Sfânt rasuna chiar prin glasul evenimentelor istorice», prin care «Biserica poate sa fie condusa la întelegerea mai profunda a misterului inepuizabil al Casatoriei si al familiei»” (AL 31). Fara a asculta realitatea nu pot fi întelese, asadar, nici exigentele prezentului nici chemarile Duhului. Papa remarca faptul ca individualismul exacerbat face dificil, în zilele noastre, ca o persoana sa se daruiasca cu generozitate alteia (cfr AL 33). Iata o interesanta imagine a situatiei: „Ne temem de singuratate, dorim un spatiu de protectie si de fidelitate, dar în acelasi timp creste teama de a fi captivi într-o relatie care poate amâna realizarea aspiratiilor personale” (AL 34).
Umilinta realismului este utila pentru a nu prezenta „un ideal teologic al casatoriei prea abstract, construit în mod aproape artificial, departe de situatia concreta si de posibilitatile efective ale familiei asa cum sunt ele” (AL 36). Idealismul îndeparteaza de la a considera casatoria asa cum este, adica un „drum dinamic de crestere si de împlinire”. De aceea nu trebuie nici sa se creada ca pentru a apara familia este de ajuns sa se insiste „numai pe chestiuni doctrinale, bioetice si morale, fara sa se încurajeze deschiderea spre har” (AL 37). Papa invita la „autocritica” în fata unei prezentari neadecvate a realitatii casatoriei si familiei si insista ca este necesar sa se încurajeze formarea constiintei credinciosilor: „Suntem chemati sa formam constiinte, nu sa pretindem sa ne substituim lor” (AL 37). Isus propunea un ideal exigent dar „nu renunta niciodata la apropierea plina de compasiune fata de persoanele fragile, precum samariteana ori femeia adultera”(AL 38).
Capitolul III: „Privirea îndreptata spre Isus: vocatia familiei” (58-88)
Capitolul al treilea este dedicat câtorva elemente esentiale din învatatura Bisericii referitoare la casatorie si familie. Prezenta acestui capitol este importanta deoarece ilustreaza în mod sintetic în 30 de paragrafe vocatia familiei conform Evangheliei, asa cum a fost perceputa de Biserica de-a lungul timpului, mai ales pe tema indisolubilitatii, a caracterului sacramental al casatoriei, a transmiterii vietii si educarii copiilor. Sunt citate pe larg constitutia Gaudium et spes a Conciliului Vatican II, enciclica Humanae vitae a lui Paul al VI-lea si exortatia apostolica post-sinodala Familiaris consortio a lui Ioan Paul al II-lea.
Perspectiva este ampla si include si „situatiile imperfecte”. Citim, astfel: „«Detectarea prezentei ‘germenilor Cuvântului’ ascunsi în culturi (cfr. Ad gentes, nr. 11) poate fi aplicata si realitatii casatoriei si familiei. Pe lânga adevarata casatorie naturala, exista elemente pozitive prezente în forme conjugale ale altor traditii religioase», desi nu lipsesc nici umbrele” (AL 77).
Reflectia include si „familiile ranite” în fata carora Papa afirma – citând Raportul final al Sinodului din 2015 — ca „este necesar sa se aminteasca mereu un principiu general: «Sa stie pastorii ca, din iubire pentru adevar, sunt obligati sa discearna bine situatiile» (Familiaris consortio, 84). Gradul de responsabilitate nu este acelasi în toate cazurile si pot exista factori care limiteaza capacitatea de decizie. De aceea, în timp ce trebuie exprimata cu claritate doctrina, trebuie evitate deciziile care nu tin cont de complexitatea diverselor situatii si e necesar sa se acorde atentie modului în care persoanele traiesc si sufera din pricina conditiei lor” (AL 79).
Capitolul IV: „Iubirea în casatorie” (89-164)
Cel de-al patrulea capitol trateaza despre iubirea în casatorie, si ilustreaza acest lucru pornind de la „imnul iubirii” al Sfântul Paul din Prima Scrisoare catre Corinteni (13,4-7). Capitolul este o adevarata exegeza atenta, punctuala, inspirata si poetica a textului paulin. Am putea spune ca este vorba de o colectie de fragmente ale unui discurs de iubire care e atent sa descrie iubirea umana în termeni cât mai concreti. Cititorul ramâne uimit de capacitatea de introspectie psihologica ce caracterizeaza aceasta exegeza.
Aprofundarea psihologica patrunde în sfera emotiilor sotilor – pozitive si negative – si în dimensiunea erotica a iubirii. Este vorba de o contributie extrem de bogata si de pretioasa pentru viata crestina a sotilor, care nu se mai întâlnise pâna acum în precedentele documente pontificale.
În felul sau, acest capitol constituie un mic tratat în cadrul abordarii mai ample, pe deplin constient de caracterul cotidian al iubirii care e dusmanul oricarui idealism: „nu trebuie aruncat asupra a doua persoane care au limitele lor – scrie Pontiful – povara teribila a obligatiei de a reproduce în mod perfect uniunea care exista între Cristos si Biserica sa, deoarece casatoria ca semn implica «un proces dinamic, care înainteaza treptat datorita integrarii progresive a darurilor lui Dumnezeu»” (AL 122). Dar, pe de alta parte, Papa insista cu tarie si hotarâre asupra faptului ca „în natura iubirii conjugale exista deschidere spre definitiv” (AL 123), si tocmai în aceasta „combinatie de bucurii si trude, de tensiuni si tihna, de suferinte si eliberari, de satisfactii si cautari, de neplaceri si placeri» (AL 126) se descopera casatoria.
Capitolul se încheie cu o reflectie foarte importanta asupra „transformarii iubirii” deoarece „prelungirea vietii conduce la ceva ce nu era întâlnit în alte vremuri: relatia intima si apartenenta reciproca trebuie sa se mentina timp de patru, cinci sau sase decenii, iar acest lucru comporta necesitatea de a se alege reciproc fara încetare» (AL 163). Aspectul fizic se schimba, iar atractia de iubire nu slabeste dar se schimba: dorinta sexuala, cu timpul, se poate transforma în dorinta de intimitate si în „complicitate”. „Nu putem sa ne promitem ca vom avea aceleasi sentimente întreaga viata. Dar putem avea în mod cert un proiect comun stabil, sa ne angajam ca ne vom iubi si vom trai uniti pâna ce moartea ne va desparti, si sa traim mereu o intimitate bogata” (AL 163).
Capitolul V: „Iubirea care devine rodnica” (165-198)
Capitolul al cincilea este concentrat în întregime pe rodnicia si capacitatea de generare a iubirii. Se vorbeste în mod profund, din perspectiva spirituala si psihologica, despre acceptarea unei noi vieti, despre asteptarea unei sarcini, despre iubirea de mama si cea de tata. Dar si despre rodnicia largita, despre adoptie, despre primire, despre contributia familiei în promovarea unei „culturi a întâlnirii”, despre viata în familie într-un sens larg, prin prezenta unchilor, a verilor, a rudelor rudelor, a prietenilor. Amoris laetitia nu ia în considerare familia „monoparentala”, deoarece este constienta ca familia este ca o retea de relatii ample. Însasi mistica sacramentului casatoriei are un profund caracter social (cfr AL 186). Iar în interiorul acestei dimensiuni sociale Papa subliniaza atât rolul specific al relatiei dintre tineri si batrâni, cât si relatia dintre frati si surori ca o pregatire de crestere în relatia cu ceilalti.
Capitolul VI: „Câteva perspective pastorale” (199-258)
În capitolul al VI-lea, Papa abordeaza câteva parcursuri pastorale care duc la întemeierea de familii solide si rodnice, conform cu planul lui Dumnezeu. În aceasta parte, Exortatia recurge mult la Raporturile finale ale celor doua Sinoade si la catehezele Papei Francisc si ale Papei Ioan Paul al II-lea. Se subliniaza faptul ca familiile sunt si subiectul si nu doar obiectul evanghelizarii. Papa arata „ca slujitorii hirotoniti sunt lipsiti adesea de o formare adecvata pentru a trata problemele complexe actuale ale familiilor” (AL 202). Daca, pe de o parte, e nevoie sa fie îmbunatatita formarea psiho-afectiva a seminaristilor si sa fie implicata mai mult familia în formarea pentru slujire (cfr AL 203), pe de alta parte „poate fi utila (…) si experienta îndelungatei traditii orientale a preotilor casatoriti” (AL 202).
Apoi Papa abordeaza tema îndrumarii logodnicilor pe drumul de pregatire la casatorie, a însotiri sotilor în primii ani ai vietii de casatorie (inclusiv tema paternitatii responsabile), dar si în unele situatii complexe, si în particular în momentele de criza, stiind ca „fiecare criza ascunde o veste buna care trebuie ascultata perfectionând auzul inimii” (AL 232). Sunt analizate câteva dintre cauzele crizelor, printre care cea a maturizarii afective întârziate (cfr. AL 239).
În plus, se vorbeste despre însotirea persoanelor abandonate, separate sau divortate si se subliniaza importanta recentei reforme a procedeelor pentru recunoasterea cazurilor de nulitate a casatoriei. Papa subliniaza suferinta copiilor în situatiile de conflict si încheie: „Divortul este un rau, si este foarte îngrijoratoare cresterea numarului de divorturi. De aceea, fara îndoiala, datoria noastra pastorala cea mai importanta referitoare la familie este aceea de a întari iubirea si de a ajuta la vindecarea ranilor, asa încât sa putem preveni extinderea acestei drame a epocii noastre” (AL 246). Sunt abordate apoi casatoriile mixte si cele cu disparitate de cult, si situatiile familiilor care au în sânul lor persoane cu tendinte homosexuale, reiterând respectul fata de acestea si respingerea oricarei discriminari nedrepte si a oricarei forme de agresiune sau de violenta.
Pretioasa din punct de vedere pastoral este partea finala a capitolului: „Atunci când moartea loveste”, pe tema pierderii persoanelor dragi si a vaduviei.
Capitolul VII: „Consolidarea educatiei copiilor” (259-290)
Capitolul sapte e dedicat în întregime educatiei copiilor: formarea lor etica, valoarea sanctionarii ca stimul, realismul rabdator, educatia sexuala, transmiterea credintei, si mai general viata de familie drept context educativ. Este interesanta întelepciunea practica ce transpare din fiecare paragraf si mai ales atentia fata de gradualitate si de micii pasi „care pot fi întelesi, acceptati si apreciati” (AL 271).
Exista aici un paragraf deosebit de semnificativ si fundamental din punct de vedere pedagogic în care Papa Francisc afirma în mod clar ca „obsesia nu este educativa, si nu se poate avea un control asupra tuturor situatiilor prin care un copil ar putea trece (…). Daca un parinte este obsedat sa stie unde se afla copilul sau si sa-i controleze toate miscarile, nu va cauta decât sa domine spatiul acestuia. În acest fel nu îl va educa, nu îl va întari, nu-l va pregati sa înfrunte provocarile. Ceea ce e deosebit de important e sa se genereze în fiu, cu multa iubire, procese de maturizare a libertatii lui, de pregatire, de crestere integrala, de cultivare a unei autonomii autentice » (AL 261).
Deosebita este sectiunea dedicata educatiei sexuale, intitulata foarte expresiv: „Da educatiei sexuale”. Papa sustine necesitatea acesteia si se întreaba „daca institutiile noastre de educatie si-au însusit aceasta provocare (…) într-o epoca în care se tinde spre banalizarea si slabirea sexualitatii”. Aceasta educatie trebuie realizata „în cadrul unei educatii la iubire, la daruire de sine reciproca” (AL 280). Se atrage atentia asupra expresiei „sex sigur”, deoarece transmite „o atitudine negativa fata de finalitatea naturala a sexualitatii de procreare, ca si cum un eventual copil ar fi un dusman de care trebuie sa se protejeze. În acest fel se promoveaza agresivitatea narcisista în locul primirii” (AL 283).
Capitolul VIII: „Însotirea, discernerea si integrarea fragilitatii” (291-312)
Capitolul al optulea constituie o invitatie la milostivire si la discernamânt pastoral în fata situatiilor care nu raspund pe deplin la ceea ce Dumnezeu propune. Papa utilizeaza aici trei verbe foarte importante: „a însoti, a discerne si a integra” care sunt fundamentale în abordarea situatiilor de fragilitate, complexe ori iregulare. Apoi Papa prezinta gradualitatea necesara în pastoratie, importanta discernamântului, normele si circumstantele atenuante în discernamântul pastoral, si în fine ceea ce el defineste „logica milostivirii pastorale”.
Capitolul al optulea este foarte delicat. Pentru a-l citi trebuie sa se aminteasca faptul ca „adesea activitatea Bisericii se aseamana cu cea a unui spital de campanie” (AL 291). Aici Pontiful reda rodul reflectiei Sinodului pe marginea temelor controversate. Se subliniaza ce este casatoria crestina si se adauga faptul ca „alte forme de uniune contrazic în mod radical acest ideal, în timp ce unele o împlinesc în mod partial si analog”. Biserica, asadar, „valorizeaza «elementele constructive în acele situatii care înca nu corespund sau nu mai corespund deloc» cu învatatura sa despre casatorie” (AL 292).
În ce priveste „discernamântul” în situatiile „iregulare” Papa noteaza: „sunt de evitat deciziile care nu tin cont de complexitatea diverselor situatii, si este necesar sa se acorde atentie modului în care persoanele traiesc si sufera pentru conditia lor” (AL 296). Si continua: „E vorba de integrarea tuturor, fiecare trebuie ajutat sa afle modalitatea proprie prin care sa poata participa la comunitatea ecleziala, ca sa se simta obiectul unei milostiviri «nemeritate, neconditionate si gratuite»”(AL 297). Si în plus: „Divortatii care traiesc într-o noua uniune, de exemplu, se pot afla în situatii foarte diferite, care nu trebuie catalogate ori încadrate în afirmatii prea rigide, fara a lasa spatiu unui adecvat discernamânt personal si pastoral” (AL 298).
În aceasta perspectiva, însusindu-si constatarile multor Parinti sinodali, Papa afirma ca „cei botezati care sunt divortati si recasatoriti civil trebuie sa fie integrati mai mult în comunitatile crestine potrivit cu diversele modalitati posibile, evitând orice forma de scandal”. „Participarea lor se poate exprima în diverse forme de slujire ecleziala (…) Ei nu trebuie sa se simta excomunicati, dar pot sa traiasca si sa se maturizeze ca membre vii ale trupului Bisericii (…) Aceasta integrare este necesara si pentru îngrijirea si educarea crestina a copiilor lor” (AL 299).
Apoi Papa face o afirmatie extrem de importanta pentru a întelege orientarea si sensul Exortatiei: „Daca se tine cont de varietatea nenumarata de situatii concrete (…) este de înteles ca nu trebuie sa se astepte de la Sinod sau de la aceasta Exortatie o noua legislatie generala de tip canonic, aplicabila tuturor cazurilor. Este posibila doar o noua încurajare pentru un discernamânt personal si pastoral responsabil în cazurile particulare, care ar trebui sa recunoasca faptul ca, întrucât «gradul de responsabilitate nu este acelasi în toate cazurile», consecintele sau efectele unei norme nu trebuie sa fie în mod necesar mereu aceleasi” (AL 300). Papa dezvolta în profunzime exigentele si caracteristicile parcursului de însotire si de discernamânt în dialogul aprofundat dintre credinciosi si pastori. În acest scop aminteste reflectia Bisericii „asupra conditionarilor si circumstantelor atenuante” în ce priveste imputabilitatea si responsabilitatea actiunilor, si, facând referire la Sf. Toma de Aquino, se opreste asupra raportului dintre „norme si discernamânt” afirmând: „E adevarat ca normele generale prezinta un bine care nu trebuie niciodata încalcat nici omis, însa în formularea lor nu pot sa cuprinda în mod absolut toate situatiile particulare. În acelasi timp trebuie spus ca, tocmai datorita acestui lucru, ceea ce face parte din discernamântul practic în fata unei situatii particulare nu poate fi ridicat la nivel de norma” (AL 304).
În ultima sectiune a capitolului: „Logica milostivirii pastorale”, Papa Francisc, pentru a evita întelegeri gresite, reitereaza cu tarie: „Întelegerea situatiilor exceptionale nu implica niciodata ascunderea luminii idealului celui mai deplin si nici nu propune mai putin decât ceea ce Isus îi ofera fiintei umane. Astazi, efortul de a consolida casatoriile, prevenind astfel rupturile este mai important decât o pastoratie a esecurilor” (AL 307). Însa sensul global al capitolului si al spiritului pe care Papa Francisc doreste sa-l imprime pastoratiei din Biserica este rezumat în mod clar în cuvintele din final: „Îi invit pe credinciosii care traiesc situatii complicate sa apeleze cu încredere la un colocviu cu pastorii lor ori cu alti laici care traiesc daruiti Domnului. Nu vor afla întotdeauna în ei confirmarea propriilor idei si a propriilor dorinte, dar în mod sigur vor primi o lumina care le va permite sa înteleaga mai bine ceea ce se întâmpla si vor putea sa descopere un parcurs de maturizare personala. Si îi invit pe pastori sa asculte cu afectiune si seninatate, cu dorinta sincera de a patrunde în inima dramei persoanelor si de a întelege punctul lor de vedere, pentru a le ajuta sa traiasca mai bine si sa recunoasca locul lor în Biserica” (AL 312). Despre „logica milostivirii pastorale” Papa Francisc afirma: „Uneori ne costa mult sa dam spatiu în pastoratie iubirii neconditionate a lui Dumnezeu. Punem multe conditii milostivirii, asa încât o golim de sensul concret si de semnificatia reala, iar acest lucru este modul cel mai rau de a dilua Evanghelia” (AL 311).
Capitolul IX: „Spiritualitatea conjugala si familiala” (313-325)
Capitolul al noualea este dedicat spiritualitatii conjugale si familiale, „realizata prin mii de gesturi reale si concrete” (AL 315). Se spune în mod clar ca „cei care au dorinte spirituale profunde nu trebuie sa creada ca familia îi îndeparteaza de la cresterea în viata spirituala, ci ca este un parcurs pe care Domnul îl foloseste pentru a-i conduce pe culmile uniunii mistice” (AL 316). Totul, „momentele de bucurie, de odihna ori de sarbatoare, si chiar si sexualitatea, sunt traite ca participare la viata deplina a Învierii sale”» (AL 317). Se vorbeste asadar de rugaciune în lumina Învierii, de spiritualitatea iubirii exclusive si libere, în provocarea si în dorinta de a îmbatrâni si de a se consuma împreuna, reflectând la fidelitatea lui Dumnezeu (cfr. AL 319). Si, în fine, spiritualitatea „îngrijirii, mângâierii si încurajarii”. „Întreaga viata de familie este o «pasune» de milostivire. Fiecare, cu grija, picteaza si scrie în viata celuilalt” (AL 322), spune Papa. Este o profunda „experienta spirituala a contempla fiecare persoana draga cu ochii lui Dumnezeu si a-l recunoaste în ea pe Cristos” (AL 323).
În ultimul paragraf Papa afirma: „Nicio familie nu este o realitate perfecta si constituita o data pentru totdeauna, ci are nevoie de o dezvoltare treptata a propriei capacitati de iubire (…). Toti suntem chemati sa pastram vie atractia fata de ceva ce merge dincolo de noi însine si de limitele noastre, si fiecare familie trebuie sa traiasca în acest imbold constant. Sa înaintam, familii, sa continuam sa mergem înainte! (…). Sa nu ne pierdem speranta din pricina limitelor noastre si sa nu renuntam sa cautam plinatatea iubirii si a comuniunii care ne-a fost fagaduita” (AL 325).
Exortatia apostolica se încheie cu o rugaciune catre Sfânta Familie (AL 325).

* * *
Asa cum se poate întelege dintr-o examinare rapida a continutului sau, Exortatia Apostolica Amoris laetitia doreste sa reitereze cu tarie nu „idealul” familiei, ci realitatea sa bogata si complexa. În paginile ei se regaseste o privire largita, foarte pozitiva, care se alimenteaza nu din lucruri abstracte sau proiectari ideale, ci dintr-o atentie pastorala fata de realitate. Documentul este o lectura bogata în idei spirituale si întelepciune practica, utila pentru toate cuplurile si persoanele care doresc sa întemeieze o familie. Se vede mai ales ca a fost rodul unei experiente concrete cu persoane care stiu din trairea proprie ce este familia si trairea împreuna timp îndelungat. Exortatia vorbeste, de fapt, limbajul experientei si al sperantei.
Rugaciune catre Sfânta Familie
Isuse, Marie si Iosife,
în voi contemplam
splendoarea adevaratei iubiri,
ne încredintam voua cu încredere.
Sfânta Familie de la Nazaret,
fa ca si familiile noastre sa fie
locuri de comuniune si cenacole de rugaciune,
autentice scoli ale Evangheliei
si mici Biserici domestice.
Sfânta Familie de la Nazaret,
fa sa nu mai fie în familii
episoade de violenta, închistare si diviziune;
cine a fost ranit ori scandalizat
sa fie imediat mângâiat si vindecat.
Sfânta Familie de la Nazaret,
fa ca toti sa devenim constienti
de caracterul sacru si inviolabil al familiei,
de frumusetea ei în planul lui Dumnezeu.
Isuse, Marie si Iosife,
ascultati si primiti rugaciunea noastra.
Amin.

Sursa:http://ro.radiovaticana.va