„Cu ocazia aniversarii a 140 de ani de la nasterea sculptorului Constantin Brâncusi, Colegiul Pontifical „Pio Romeno” a gazduit o conferinta ai carei protagonisti au fost Cardinalul Gianfranco Ravasi, Excelenta sa, Ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu si Excelenta sa, Ambasadorul României pe lânga Sfântul Scaun, Bogdan Tataru-Cazaban.
Dupa un cuvânt de bun venit al parintelui rector Gabriel Buboi în care s-a subliniat semnificatia fotografiilor unor opere brâncusiene ce pot fi admirate în Colegiu, domnul ambasador a evidentiat caracterul aparent paradoxal al acestei creatii, în care libertatea artistica moderna a functionat ca o premisa „metodologica” a unei cautari spirituale perene.
Cardinalul Ravasi si-a caracterizat discursul ca având caracterul unei marturii personale, cea a unui „consumator” de arta miscat existential de aceasta creatie. Prima caracteristica a operei lui Brâncusi, în opinia presedintelui Consiliului Pontifical pentru Cultura, este simplitatea. O febrila cautare a formelor pure, a esentei lucrurilor este ceea ce reiese imediat dintr-o analiza atât a sculpturii, cât si a felului în care artistul însusi a vorbit despre aceasta. Brâncusi a fost mereu convins ca sensul ultim se afla în lumea formelor, ca e necesar sa depasim aparentele, suprafetele, efemerul, pentru a gasi substanta lucrurilor. Ravasi s-a aratat astfel convins ca explicatia pentru caracterul ireductibil, greu de uitat, al productiilor brâncusiene este aceasta capacitate de a dezvalui sufletul unei fiinte.
A doua caracteristica este orizontul transcendent, pe care Brâncusi îl propunea printr-o filosofie a retrairii, reluarii, revizuirii (it. „ripresa”). Si nu e vorba doar de aparitia, în unele cazuri, a zeci de variante ale aceleiasi teme, dar mai ales de un crez existential si metafizic conform caruia ascensiunea catre absolut se poate face doar printr-o construire sistematica, bine închegata a unui sine artistic care se rafineaza, taie (ca un sculptor!) ce este de prisos si pune una peste alta ipostazele succesive ale ascezei reinventarii. „Manifestul” acestui crez este desigur „Coloana Infinitului”, axa între cer si pamânt, formata din suprapunerea unor piramide într-un echilibru al fortelor care ar putea sustine o structura de zece ori mai înalta.
Ministrul Culturii, domnul Vlad Alexandrescu, a propus o ipoteza interesanta: cea a întâlnirii dintre arta matura a lui Brâncusi si curentul „Art Deco”. Trecerea de la opera timpurie „Sarutul” la „Poarta Sarutului” ar fi astfel un exemplu al unei stilizari si „geometrizari” a acestei teme, de la prima sa ipostaza în care este înca reprezentata vag antropomorfic, pâna la punctul în care este abstractizata si integrata arhitectonic în monumentul de la Târgu Jiu, facându-se astfel ecou al miscarii de origine franceza Arts Décoratifs. Este o constatare formala care însa nu poate ignora angajamentul filosofic neîntrerupt al lui Brâncusi: adica acel neoplatonism care odinioara îl inspira si pe Michelangelo, alaturi de o veritabila „smerenie” în fata materialului, a carui textura „comanda” artistului ce si cum sa faca. Constantin Brâncusi ar fi fost astfel nu un artist cu pretentiile unui Demiurg, ci un mediator al manifestarii esentelor lucrurilor.
Am asistat astfel la o conferinta animata de acea teologie pozitiva a dialogului cu lumea, a cautarii scânteilor transcendentului în lumea culturii, directie reprezentata astazi de cardinalul Ravasi, dar într-o linie care uneste mari izbânzi ale reflectiei religioase a secolului 20. Interogatia asupra unei posibile tensiuni dintre cautarea platonica a „ideilor” si radicala afirmare iudeo-crestina a demnitatii vizibilului (deci tocmai a „aparentelor”!) nu îsi avea probabil locul în aceasta seara. Ramâne pe moment evocarea fermecatoare a unei figuri artistice majore, a carei viata a avut ea însasi o esenta: nelinistea cautarii absolutului.
Sursa:http://pioromeno.com
Foto: Pr. Vasile Man
