„Dragi credinciosi,
”Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine” (Ap 3, 20). Domnul sta la usa sufletului nostru, la usa inimii noastre si bate. Doreste sa se nasca, sa creasca si sa traiasca si în noi si împreuna cu noi, cei de astazi, sa cineze cu cei primitori si bucurosi de o asa mare minune. Este o mare tristete sa vedem în lumea în care traim ca foarte adesea dam de porti închise, porti bine ferecate pe dinauntru, astfel încât nimeni sa nu poata intra: nici chiar El, Domnul Isus.
”Maria se preumbla,/Vreun locas a-si capata”, spune una dintre frumoasele noastre colinzi. Maria, împreuna cu Iosif, bateau la portile închise ale Bethleemului, dar nimeni nu i-a primit în casa, nimeni nu i-a invitat la cina, încât au esuat, am spune noi în limba de astazi, într-un grajd strain si umil, la marginea orasului, într-o periferie. Acolo si doar acolo poarta s-a deschis, iar calatorii au intrat, gasindu-si un loc de odihna alaturi de niste animale, iar nu de prezente umane. Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, se naste într-un loc lipsit de stralucirea semeata a bogatiei, ocrotit fiind de mama sa Maria si de tatal sau Iosif, în caldura rasuflarilor unor vietati nevorbitoare. Caci mai erau pe acolo doar ceea ce putea sa fie într-un grajd: niste vaci, cai, oi, ieslea si fânul – asa cum ne-o spun tot colindele. Trista, pe de o parte, aceasta venire a Domnului pe lume, dar plina de farmec si, mai ales, de speranta – pentru ca s-a nascut un Împarat – Isus Cristos, Mântuitorul lumii. Era o sarbatoare a bucuriei! A unei bucurii careia oamenii aveau sa-i simta taina abia dupa semne magice si dupa confirmari mai presus de puterea lor de patrundere.

Dragii mei,
De curând (8 decembrie 2015), Sfântul Parinte, Papa Francisc, a deschis la Roma Poarta Sfânta a Anului Jubiliar al Milostivirii – si noi, la Oradea, am deschis în virtutea înaltului exemplu o poarta a milostivirii divine. Stim prea bine ca Dumnezeu ”voieste mila, iar nu jertfa” (cf. Osea 6,6; Mt 9,13; 12,7), milostivire si nu sacrificii. Trebuie sa stim, de asemenea, ca sacrificiul este unilateral: porneste de la om catre Dumnezeu si exprima o relatie incompleta, adica dorinta omului de a obtine merite facând ceva pentru Dumnezeu, pentru a-L avea de partea sa. Dar mila, milostivirea sunt legatura completa dintre Dumnezeu si om, si, totodata, dintre oameni între ei. Mila si îndurarea Domnului înseamna iubirea si grija, harul si vindecarea, mângâiere si pacea pe care le primim în dar”, ca în veac este mila Lui” (Ps 135). Toate acestea presupun un raspuns pe masura din partea noastra, a omului credincios adica: iubire fata de Dumnezeul nascut în iesle si iubire fata de aproapele nostru; încredere si rabdare, mila si compasiune ”pâna de saptezeci de ori câte sapte” (Mt 18,22), pretuire si mila (Mt 18,33), bucurie si împartasire. Pentru aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu în lume, de aceea Isus Cristos sta la usa si bate si tocmai de aceea bucuria noastra este desavârsita, pentru ca nu contenim a spera în milostivirea divina – ”fericiti cei milostivi” – si în mântuirea sufletelor ,”ca … mila vor afla” (Mt 5,7).

Întrebarea care suntem chemati sa ne-o punem este urmatoarea: Îl vedem pe Isus la poarta vietii noastre, ne dam seama ca El vine din nou? Domnul sta la usa si bate. Da, Domnul a batut la usa de la Clubul Colectiv din Bucuresti si tot Domnul a batut la usa sufletelor la Paris, la Beiruth, în Siria, în Mali si în atâtea alte locuri încercate din lumea asta larga. Traim în ”satul global” (1), în ”casa noastra comuna” (2) vremuri tulburate si aflam despre toate aproape totul în timp real: oamenii se misca spre alte locuri si tari; frontiere dispar sau se construiesc noi ziduri de separatie; nesiguranta este la tot pasul si cortine nevazute închid orizonturi ale sperantei; persoanele în vârsta sunt adesea uitate, iar tinerii au alte asteptari si neîmpliniri multe … Peste toate, cu lumina invulnerabila”, Rasaritul cel de Sus, prin milostivirea îndurarii Dumnezeului nostru” (Lc 1, 78) vine din nou si la acest Craciun ”ca sa lumineze … si sa îndrepte picioarele noastre pe calea pacii” (Lc 1, 79) chiar daca timpurile, faptuirile si lucrurile s-au schimbat, chiar daca raul este în lume si ia chipuri si întrupari noi. În acest context ”va binevestesc voua bucurie mare” (Lc 2, 10) Cristos este iubire! El vine sa înlature frica si teama, spaima si teroarea: El vine sa îl împace pe om cu Dumnezeu; El vine sa ne dea un program de viata, ”Fiti milostivi, precum si Tatal vostru din ceruri este milostiv” (Lc 6, 36), un program pentru toate zilele, de fapt, o Cale buna de trecut vrajmasiile si prapastiile.

Dragi credinciosi,
A avea un program pentru viata înseamna a sti ”sa privim în trecut cu gratitudine, sa traim prezentul cu pasiune si sa îmbratisam viitorul cu speranta” (3). Acest lucru se învata la scoala familiei lui Zaharia si a Elisabetei care au ”umblat fara prihana în toate poruncile si rânduielile Domnului” (Lc 1, 6), precum si la scoala celor care fara de frica accepta Cuvântul (cf. Mt 1,20; Lc 1, 38) – Iosif si Maria. Toate acestea se întâmpla într-o periferie, Bethelemul Iudeii. Noi, astazi, stim ca ”la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta” (Lc 1,37), stim ”în cine am crezut” si suntem convinsi ca El poate ”sa pazeasca comoara ce ne-a încredintat” (Tm 1, 12). Fratilor, spune Papa Francisc, suntem chemati sa aratam lumii ca Domnul nascut în ieslea din Bethleem aduce fericirea, bucuria si împlinirea în sufletele si în viata noastra, în familiile noastre, în Biserica noastra; suntem chemati sa dam marturie lumii prin capacitatea de a scruta faptele înaintasilor nostri, a interpreta prezentul si a pune premizele viitorului precum santinelele care vestesc ”Rasaritul cel de Sus” (Lc 1, 78). Preotii, calugarii si calugaritele sunt modelul de comuniune în Biserica dar si model pentru familiile noastre, pentru cei tineri si pentru cei vârstnici; sunt cei care trebuie sa deschida ”poarta” la chemarea Domnului si sa mearga catre tot omul care este în suferinta, sa vesteasca cuvântul, sa fie buni samariteni si sa oblojeasca toata rana, încercarea si suferinta; sunt cei care trebuie sa spuna o rugaciune pentru cei de la Clubul Colectiv din Bucuresti, pentru cei de la Paris sau Beirut, de la Nairobi sau Siria; sunt cei care asculta si îmbarbateaza, mângâie si încurajeaza, sterg o lacrima si dau o mâna de ajutor. Modelele ne sunt la îndemâna: în Sfântul Vasile cel Mare si Sfântul Benedict, în Sfântul Ioan Gura de Aur si Sfântul Augustin, în Sfântul Francisc de Asissi si Fericitul Monsenior Ghica, în Maica Tereza de Calcutta (4) si Episcopii nostri martiri. Cu totii au auzit ”glasul lui Dumnezeu”, au deschis, si-au suflecat mânecile si si-au spus: ”Sa mergem dar pâna la Betleem” (Lc 2, 15). Acolo s-a nascut Isus, acolo s-a nascut Biserica, acolo s-a nascut primul samaritean, acolo s-a nascut ”milostivirea divina” si prima mângâiere!

Dragii mei,
Isus Cristos ne spune foarte simplu: ”eu sunt poarta: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; si va intra si va iesi si pasune va afla” (Io 10,7). Biserica, pentru a fi cu adevarat Biserica milostivirii, are ea însasi nevoie de iubirea milostiva si înduratoare a ”Celui care Vine” si care este ”poarta”, pentru ca la rândul ei sa se faca mama primitoare si ocrotitoare (5), care stie sa se plece precum samariteanul milostiv spre tot omul cazut între tâlhari si ranit, pentru a-i lega ranile si ai fi mereu aproape.

”Sa mergem dar pâna la Betleem” (Lc 2, 15) si sa îl urmam pe Isus care astazi se naste si împreuna cu El sa devenim Biserica adevarata care stie sa fie aproape de toti: pacatosi sau virtuosi; marginalizati ai sortii sau ”binecuvântati ai Tatalui” (Mt 25, 34); bastinasi sau emigrati; tineri sau vârstnici. Noi si ei, ei si noi, cu totii împreuna sa fim Biserica. Pe toti Domnul ne asteapta. El bate, bate la usa neîndoilenic. Maria si Iosif stiu bine ce înseamna o poarta închisa, cum stiu si ce înseamna o poarta deschisa – ”Si fiind obosita/Salas îsi cauta/Si-n Viflaimul mare/Nimeni n-o primea”. Biserica trebuie sa aiba întotdeauna poarta deschisa, sa fie recunoscuta de oricine drept aceea care-l propovaduieste pe Cristos cel care bate la usa, si, în acelasi timp, ca o mama care primeste pe oricine si la orice ora, cu orice problema, pentru alinare si înseninare sufleteasca si spirituala. Biserica este ceea ce trebuie sa fie: ”poarta sfânta a milostivirii lui Dumnezeu”. Biserica, dragi credinciosi, suntem noi: sa-i primim pe cei care bat la poarta noastra cu o inima deschisa!

Cu aceste gânduri si cu aceasta credinta va doresc un Craciun sfânt si binecuvântat si un An Nou fericit!
La Multi Ani! Sarbatori fericite!

1. Ioan Paul al II-lea, Redemtor Missio, 37c, 1990; 2. Papa Francisc, Laudato Si, 1, 2015; 3. Papa Francisc, Scrisoarea Apostolica catre toate persoanele consacrate, 2014; 4. Cf. Ivi.; 5. Cf. Papa Francisc, Audienta Generala, miercuri 18 noiembrie 2015

Episcop