„Eparhia Greco-Catolica de Oradea are un vicar general nou în persoana pr Olimpiu Todorean. Adica „grecii aia” care tot vor diverse si ajung, uneori, pe la stiri. Si cam de ce-ar fi importanta, dincolo de usa vreunei biserici, aceasta stire?
Sa pornim prin a spune ca, atunci când un om schimba pe altul, în functie, cel care a ales sa plece nu intra instant la categoria de „tradator”, de „incompetent” sau de „sastisit”. Iar cel care vine nu e neaparat ”rupt din soarele diminetii”. Pentru ca acestea sunt tipare generale. Si pentru ca particularul e un vector ce nu se vrea uniformizat.
Vedeti, fie ca va place sau nu, ca „verzi români” (pare ca vor fi multe ghilimele în materialul asta, semn ca lucrurile se mai spun si prin metafora, uneori), greco-catolicii aia de care uitam mult prea des (nu e vorba de Oradea ci de România) sunt parte din istoria noastra si si-au câstigat un continent de respect, de la cei care înca nu cauta cuvântul în dexonline, pentru câteva dintre actiunile lor de la 1700 încoace. Asezarea paturii intelectuale din Transilvania si o lectie despre cum sa treci prin puscarii fara sa te frângi, pentru credinta ta, sunt doar doua exemple mari pentru care greco-catolicii ar trebui sa aiba un loc clar în manualele de istorie. Pe când nici macar Scoala Ardeleana nu mai are acest loc, întotdeauna – cum am aratat la Simpozionul „Scoala Ardeleana” din 2014, din Oradea.

Eparhia Greco-Catolica de Oradea a avut si ea un rol în istoria zdrumicata a manunchiului de trei secole ultim trecute. Nu e niciodata inutil sa citam din prezentarea pe scurt a unei institutii majore:
„În teritoriile nord-vestice ale României, românii au îmbratisat Unirea cu Biserica Romei cu 10 ani mai devreme decât cei din Transilvania istorica, intrând pentru început sub jurisdictia spirituala a Vicarului Apostolic de Muncaci, pentru ca, ulterior, sa fie preluati de Episcopia Romano-Catolica de Oradea, care a constituit pentru acestia un vicariat. La 16 iunie 1777, prin bula „Indefessum”, Papa Pius al VI-lea înfiinta a doua episcopie greco-catolica româneasca sub titulatura „Episcopatum Graeco-Catholicum Unitum Magno-Varadiensem”, arondata pâna la 1853, Arhiepiscopiei romano-catolice de Strigoniu.”
„Episcopul Iuliu Hirtea (1949-1978), consacrat de Nuntiul papal Patrik O’Hara, si-a desfasurat activitatea în clandestinitate. A fost si el arestat la 8 decembrie 1952, fiind eliberat doar în 1964. În acest rastimp, Eparhia a fost condusa de Pr. Augustin Egreanu, provicar. În 1978, canonicul Coriolan Tamâian a preluat raspunderea Eparhiei. A murit în 1990, iar Sfântul Scaun a decis atunci consacrarea ca Episcop de Oradea a preotului Vasile Hossu, care a pastorit Eparhia pâna la moartea sa, în iunie 1997. Episcopul Vasile Hossu (1990-1997) a reorganizat Eparhia si Seminarul. A construit o noua biserica în cimitirul Olosig, pe care a încredintat-o franciscanilor conventuali. A redobândit cladirea Institutului Teologic si a redeschis Seminarul teologic liceal. Dupa moartea Episcopului Hossu, ca Episcop de Oradea a fost numit Virgil Bercea, care fusese transferat de la Blaj la Oradea înca din noiembrie 1996, ca Episcop Coadjutor.”

Vorbim de eparhie cu o traditie în spate, din vestul tarii. Care a dat oameni vrednici de orice „who’s who” facut cu buna credinta, al celor ce au modelat România moderna. Care are un cuvânt de spus în peisajul credintelor din teritoriile arondate, care si-a realizat un profil social laudabil si care se lupta, în felul ei, pentru clarificarea propriului contur identitar, în contextul în care legile ofera doar teoretic fostele posesiuni ale greco-catolicilor posesorilor lor de drept, iar practicul arata o alta realitate, amara de tot. Aceasta fiind topografie dublata de hârtoage. Cât despre spirit…
Ei, si exact aici intervine filtrarea stirii. Un vicar general este „numarul doi în stat”, într-o eparhie, dupa episcop. (Sau, ma rog, ar trebui sa fie). Este acel „cap limpede” pe care îl aveam noi, jurnalistii, în redactie si apoi în tipografie, când înca se mai facea presa altfel decât dupa ureche – ca sa facem o paralela. Este cel care stie, vrea si poate, în lumea aceasta interesanta a bisericii. Este mâna, dublata de un creier (stocare, inter-relationare, sinapse, drum neuronal, celule gliale) bun, acolo unde episcopul este sufletul, imaginea si succesiunea apostolica.

Într-o eparhie a unui cult cu o istorie mare în spate, si cu alta, ce se cerne într-un alt gen de macinare, în fata, în tara asta de credinciosi fatarnici, de zi de referendum, ortodoxoizi si ortodoxoidizati, un vicar general nou, greco-catolic, e o alternativa spre asezare si normalitate. Un post cheie de unde pot si trebuie sa vina idei. Nu doar spre asezarea eparhiei (sigur, antonimul e „neasezata”, dar sa spunem doar ca e loc mereu de mai bine) ci si pentru binele vestului tarii si, în contextul institutiei, spre binele moral al României. Da, mai am naivitatea de a crede ca, daca tot trebuie sa avem biserici, înca, ele ar trebui sa puna umarul la a readuce aminte enoriasilor lor si de o oarecare decenta sociala, nu doar de morala strict religioasa. (Nu, nu se suprapun întrutotul). Povestea aceea, cu aproapele care trebuie ajutat si iubit, jumatatea de mantie a Sf. Martin, pestii si pâinile lui Isus. Ca daca spun si de Sf. Maximilian Kolbe, realul, deja e prea mult…
Va pare ca aduc un univers întreg si-l leg de buletinul nou ce ocupa o functie? Lumea e condusa prin odgoane, pârghii si rangi. Uitati-va într-un ceas elvetian, cum se îmbuca rotitele si cum palpita toate detaliile acelea, nu des vazute, de dupa capac. Un vicar general nu e doar o rotita – e un rubin, în ceasurile ce înca vor sa ticaie, dupa moda veche, si nu sunt electronice de unica folosinta. Greco-catolicii au facut istorie în tara asta, încearca macar prin nume sa se arate continuatori ai Scolii Ardelene si ai martirilor închisorilor si schimba creioane de texturi diferite pentru a hasura spatiul ramas între dorinta si realitate. Si e firesc sa fie asa, în timpuri ce presupun caderea usoara spre epigonic, de la ierarhie pâna la enoriasi. Iar ranga din titlu nu e de lovit.

Am vorbit despre idei, am pomenit de ranga – sa trecem si la oameni, ca sa rotunjim explicatia. Asadar, o institutie importanta din România, din Oradea, îsi schimba CEO-ul, numarul 2 din staff. Si te astepti la mai bine, pe o raza mare, dincolo de biserici, dincolo de oras, dincolo de ani. Personal, pot descrie si altfel situatia: un prieten schimba pe altul – motiv de întristare fata de amândoi, motiv de bucurie fata de amândoi. Calugarul lui Don Orione, Florian Gui, renunta la aceasta functie, dupa zece ani – nu tradeaza, nu arunca, nu întoarce spatele. Ci nu mai vrea. Pacat ca nu s-a adastat pe ne-vrerea lui, a se vedea ce-ar fi de asezat – dar unde nu s-au asezat lucruri, din ‘57 pâna acum, schimbarea nu e vietate de îmblânzit. La cei 47 de ani ai sai si la o comunitate închegata, model, a Oradiei, ridicata în jurul bisericii sale dar ducând si scoala dupa ea, fostul vicar general vrea altceva. Vrea sa-si cultive gradina – de ne luam dupa Candid de Voltaire.
Vine preotul Olimpiu Todorean. Preot de capela, de parohie, preot de oameni, „preot de preot” – de ne-am lua dupa „limbajul nou”. Sigur, am putea reproduce comunicatul în care se vorbeste oficial despre activitatea lui de pâna acum, dar îl gasiti aici. Dincolo de scoli si functii, as vrea sa vorbesc despre lucrurile pe care le cred eu importante despre parintele Olimpiu, si despre crucea pe care o are de dus.
O noua provocare. Grea.
De câte ori sunt invitata sa vorbesc despre rolul Bisericii, indiferent care o fi ea, în societate, dau cu drag exemplul Caritas-ului Eparhial, pus pe picioare si condus de Olimpiu Todorean, ani si ani. Ma intereseaza mai putin ce credeti despre faptul ca îmi place acest citat: „Mâinile care ajuta sunt mai sfinte decât gurile care se roaga.” Va invit doar sa nu îl uitati. Sigur, noul vicar general este si preot, si nu uita nimeni de aceasta componenta. Dar, vedeti… preoti sunt un miliard (da, exagerez, poate s-o întelege de ce). Si dau frumos cu cadelnita. Si citesc frumos din carte. Dar cei care înteleg cum sa-si locuiasca pielea de preot sunt rari. Cei a caror functie nu înceteaza când ies din biserica. Cei care nu vad enoriasul ca pe-o punguta cu gologani.

Am stat, serile acestea, sa frunzaresc sutele de mii de poze pe care le am de la evenimente din lumea catolica. Am gasit câteva zeci, strânse în ani, cu parintele Olimpiu, de prin locurile unde ne-am întâlnit. E doar vina mea ca nu am nici una (sau n-am gasit acum) cu el în straiele duminicii, cele cu stralucirea bisericii. Doar câteva cernite, în reverenda, am. În rest, am multe cu Olimpiu lânga farfuria de supa pentru care Caritas-ul Eparhial din Oradea nu întreaba pe nimeni de ce confesiune e. Am cu dosarele lânga el – pentru ca si hârtogaria trebuie rezolvata. Am cu publicatia sustinuta de el, cu cladirile pe care le ridica în beneficiul obstei, cu libraria dusa de el, cu familia lui. Da, are familie – nevasta faina, copii faini.

Nu va speriati, bau-bau-ul cu preotul casatorit care nu-si poate face treburile a trecut de ciurul tip MythBusters al înaintasilor Athanasie Anghel si Inocentiu Micu-Klein. Sa nu uitam ca si alte eparhii au vicari casatoriti, extrem de eficienti, iar alte culte, crestine si traditionale, au chiar si episcopi casatoriti, ce pot frumos sa-si faca datoria, chiar si cu copii proprii pe lânga ei – a se vedea si reformatii din Oradea. Parintele Olimpiu avea deja o cruce nu foarte comoda de dus atunci când a acceptat povara functiei de vicar general – si si-a implicat, frumos, si familia în actiunile pe care le-a gândit prin Caritas. Acuma, ce e drept, de regula genul asta de implicare, de ardere la doua capete, te mai face si candidat bun la ulcer, uneori, dar putini au murit intacti, nu-i asa?
Parintele Olimpiu este preotul modern, ce stapâneste si uziteaza tehnologia (chiar daca nu are cont pe Fb), ce nu intra în fibrilatie când trebuie sa scrie un comunicat de presa si stie sa coboare biserica în strada, ajutând si vorbind si prin asta dspre cele pe care crestinii le spun ca ar fi pe sus. Nu se sperie repede, nu se aprinde repede, are simtul umorului, cumpaneste bine înainte de a taia, si taie, atunci când ceva e de taiat – nu da zece telefoane sa întrebe pe altii de ar trebui sa taie oblic sau cu franjuri.

Si mai e ceva. Are logica în tot ce face. O logica sanatoasa, consecventa, prin care trece lucrurile din jurul lui, indiferent de dihotomii gen bine-rau. Le trece pâna gaseste rezolutii. Are un gen de loialitate simpla, cordiala, fata de institutia din care face parte – care institutie nu înseamna neaparat oameni, oamenii „acum”-ului, ci si idei si identitate. Are deschidere pentru prieteni – e omul pe care stiu ca daca îl sun la 3 dimineata, îmi va raspunde, gândind ca sigur am o problema unde poate doar el ajuta, de-l deranjez, dându-mi credit ca nu am înnebunit. Are un mod transant de a explica, si pentru prieteni si pentru neprieteni. Stie ca poti duce un cal la apa dar nu-l poti forta sa bea (spre deosebire de mine, uneori). Si a dus multi cai la apa pâna acum.
De ar fi fost sa stau în scaunul pariurilor, dupa 24 aprilie, când devenise aproape sigur ca functia pr Florian Gui va ramâne fara functionar, mi-as fi pus toti banutii pe numele pr Olimpiu Todorean, ca bun pentru a duce povestea mai departe. Am colaborat cu el în chestii faine, mereu pentru binele altora. Si chiar si în cele trei-patru momente în care ma exaspera (chestie inerenta când lucrezi cu cineva si pui suflet), i-am apreciat judecata, chiar de nu se suprapunea mereu pe a mea. Olimpiu a stiut mereu când ceea ce scriam era la maxima capacitatii mele sau se simteau si urme de coasa pe cuvinte – fara un nas bun e greu sa conduci oameni. Poate a parut omul din umbra la multe evenimente, dar si-a cultivat o umbra buna, datatoare de liniste si putere de munca, pentru a brandui Caritas-ul, pentru a ridica o institutie acolo unde este ea azi.

Nu vorbesc des la modul laudativ major despre cineva, asa ca sa vedem si din problemele care se leaga de noul vicar-general-minune al greco-catolicilor bihoreni si salajeni. Nu, n-o sa trec programul lui, desi e foarte bun, asa cum suna el public. Cel pe care i-l vad neoficial e putin altfel. În fapt, nu un program ci o schita de activitate – cu necesitati si consecinte.
Va trebui sa ia la scarmanat pleiada de preoti ai eparhiei si sa vada de unde mai pot aparea surprize tip Mada, actualmente martor protejat al DNA, în procesul care îi roade viata pe nedrept episcopului Virgil Bercea. Iar acolo unde surprizele sunt deja descoperite, sa aleaga o cale dreapta pentru pedepsirea sau restrictionarea hahalerelor care au împânzit locul, profitând de bunavointa superiorilor si de problemele lor. Va trebui sa insiste pe consecventa decizionala. Va trebui sa umble si sa cunoasca – ceea ce îl va face si mai mult calator în propria casa. Sa puna osul la a nu iesi ciurucuri din scolile de toate nivelele aflate sub obladuirea eparhiei. Sa se ajunga la o politica transparenta legat de toate liniile de actiune ale eparhiei – oameni potriviti pentru functii anume, necesare, relatia cu celelalte culte, problemele patrimoniale si identitare.

Cele identitare par un sac abstract. Nu sunt. Parintele Olimpiu Todorean va fi si curtat si se va si încerca macinarea lui din partea unor institutii si grupari ce s-au obisnuit sa pretinda a avea un cuvânt de spus în unele biserici. M-ar fi bucurat ca, dupa aceasta numire, distinsii prieteni din Servicii si Masonerie, („si Brutus este un barbat cinstit” – a se vedea discursul lui Marcus Antonius) sa aiba macar o rasuflare cu o idee mai lunga pâna vor încerca sa-si implementeze ideile lor, desigur – interesante, si în Eparhia aceasta. Ceea ce nu se întâmpla – cum s-a vazut deja.
Sa continuam cu naivitatea – în lucrurile spiritului, ale credintei, te astepti ca sa ai cei mai curati oameni, cei mai drepti, cei mai merituosi. Sa se cearna si sa se discearna, ca si cum Duhul Sfânt tocmai ar fi plecat de doua minute si ar fi lasat în urma parfum de crini. Dar nu e asa. Între neasezari de diverse ranguri si geografii, noul vicar general ar trebui sa încerce sa redea Oradiei, Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, locul în care era vazuta, un loc de unde îti poti potrivi ceasul. Câte tone de mortar vor fi necesare pentru asta – e treaba lui… Dar ma astept ca si el sa puna osul pentru ca, „la sfârsitul zilei”, sa se afle si mai mult despre „grecii astia care vor ceva”, cum înca sunt vazuti greco-catolicii, uneori chiar la nivel de Parlament, ca greco-catolicii vor sti mai mult despre cine sunt ei si ce vor ei si, mai ales, despre ce nu vor.

Ei, acum poate întelegeti de ce spuneam de ranga. E ranga-pârghie, nu ranga-arma. O pârghie e macar asa de importanta ca piatra ce trebuie slobozita, ca mecanismul ce trebuie urnit. Pentru ca face ca lucrurile sa se miste în buna pace. Iar buna pace, firescul si armonia sunt treburi dupa care institutia aceasta, unde pr Olimpiu Todorean a ajuns vicar general, tânjeste, pentru a ajunge iar acolo unde ne era firesc sa o stim.