„Un preot fara stiinta e tot atât de stricacios pentru biserica, ca un preot fara moralitate.” (T. Cipariu)
Nu-mi amintesc sa fi citit, cel putin în ultima perioada, cuvinte mai pline de sens si care sa ma puna pe gânduri atât de profund… S-a întâmplat vineri, 27 februarie, de la ora 12, cu prilejul evenimentului organizat de dr. Silviu Sana si lect. univ. dr. Radu Muresan, denumit simplu: ora deschisa pentru studentii Facultatii de Teologie Greco-Catolica din Oradea. Având ca tema: Carti vechi liturgice aflate în colectiile speciale ale Bibliotecii Judetene „Gheorghe Sincai” Bihor si aflata în succesiune perfecta cu expozitia documentara ce a comemorat 210 ani de la nasterea celui supranumit „Parintele filologiei românesti” Timotei Cipariu, actiunea a fost menita sa ne întoarca pe freamatul vremurilor de mult apuse, facându-ne cunostinta cu o personalitate ce a stat la baza unui fundament salutar pentru „ADN-ul” poporului nostru. Ma refer desigur la efortul marelui carturar blajean, Timotei Cipariu, de a introduce si a populariza alfabetul latin pe întreg teritoriul unde se vorbea româneste.
Despre epoca si formele adoptarii alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe pareri contradictorii. Potrivit unora, limba slavona si caracterele chirilice au înlocuit limba latina si alfabetul latin în Biserica româneasca în secolul al X-lea si s-au consolidat în secolele urmatoare, ca urmare a impunerii acestora de catre Imperiul Bulgar si ca reactie împotriva catolicismului. Însa Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae (redactata în 1716 în latina), afirma ca s-a scris cu litere latine pâna la Conciliul de la Florenta (1432), adica timp de 400 de ani dupa schisma din 1054. Domnitorul Alexandru cel Bun, sfatuit de mitropolitul sau, ar fi poruncit arderea cartilor si textelor cu caractere latine si înlocuirea cu alfabetul chirilic si slavona, cu scopul de a împiedica raspândirea catolicismului în principatul Moldova. Mihail Kogalniceanu a sustinut aceeasi teza (în revista Alauta româneasca, 1838).
Începând cu a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, preocuparea pentru ortografia limbii române s-a intensificat odata cu lupta dusa de Scoala Ardeleana pentru demonstrarea latinitatii poporului si limbii române. La aceasta lupta au contribuit printre altii Gheorghe Sincai, Petru Maior si Samuil Micu, lor revenindu-le meritul de a fi propus înlocuirea slovelor cu alfabetul latin, în scrierea limbii române.
Un rol hotarâtor în aceasta directie l-au avut si profesorul din „Mica Roma”, Timotei Cipariu. În filologia româna este întemeietorul scolii de etimologie a limbii si totodata primul filolog care a sistematizat o gramatica a limbii române, editând la acea vreme cea mai buna si mai bogata gramatica si sintaxa a limbii române, în dorinta de a pune capat „capritelor ortografice din literatura ardeleana”. De asemenea, de notat este ca începând cu anul 1835, cel mai mare numar de lucrari, tiparite în întregime cu litere latine, s-a înregistrat în Transilvania, în tipografia de la Blaj, al carei director era Timotei Cipariu. Tot el a înfiintat si a condus cea dintâi publicatie româneasca, Organul luminarii, scrisa în întregime în alfabet latin. Desigur ca nu si-a uitat nici vocatia preoteasca si s-a preocupat si de editarea cartilor bisericesti. Pentru noi, tinerii teologi, dovada ne este chiar Orologhionul pe care îl folosim zilnic, în prefata caruia sta scris: „AMINTIRII LUI TIMOTEIU CIPARIU CELUI CARE ÎNAINTE CU UNASUTA ANI LA A.D. 1835 A TIPARIT LA BLAJ PENTRU FOLOSUL BISERICII SI AL NEAMULUI ATUNCI ÎNTÂIA-OARA CU LITERE STRABUNE ACEASTA CARTE”.
Asadar, acest colocviu a constituit o scurta introducere în istoria cartilor de cult românesti si evolutia limbajului liturgic, acoperind astfel o latura, care din motive ce tin de timp si de numarul redus de ore, nu se reuseste a fi dezbatuta în cadrul cursurilor noastre de liturgica.
Doresc sa închei prin cuvintele lui Timotei Cipariu, ce tradeaza sentimentul profund de mândrie nationala trait de acest „stâlp al limbei”, cleric greco-catolic, caruia îi datoram dezvoltarea ulterioara a culturii românesti, precum si grabirea procesului de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin, în special în cartile liturgice:
„Dea Cerul ca, precum toti suntem de un sânge, toti ne-am îndulcit de la sânul mamei noastre cu aceleasi cuvinte dulci, toti ne suntem frati, – oricât ne despart muntii si vaile si oricât ne împart starile politice si confesiunile religioase, – tot una sa fim, o natiune, o limba, o literatura”.