„
”Întariti-va inimile!” (Iac 5,8)
Dragi frati si surori,
Postul Mare este un timp de reînnoire pentru Biserica, comunitati si fiecare credincios. Este mai ales un timp de har (2 Cor 6,2). Dumnezeu nu ne cere nimic pe care sa nu ni-l fi daruit mai înainte: ”Noi iubim pentru ca el ne-a iubit mai întâi” (1 Ioan 4,19). El nu este indiferent fata de noi. Fiecare dintre noi îi sta la inima, ne cunoaste pe nume, are grija de noi si ne cauta când îl lasam. Fiecare dintre noi îl intereseaza; iubirea lui îl împiedica sa fie indiferent la ceea ce ni se întâmpla. Dar se întâmpla ca atunci când noi suntem bine si ne simtim în largul nostru, cu siguranta uitam de ceilalti (ceea ce Dumnezeu nu face niciodata), nu ne interesam de problemele lor, de suferintele si nedreptatile pe care le îndura. Atunci inima noastra cade în indiferenta: în timp ce eu ma simt relativ bine si în largul meu, uit de cei care nu stau bine. Aceasta atitudine egoista, de indiferenta, a luat astazi o dimensiune mondiala, pâna într-acolo încât putem vorbi de o globalizare a indiferentei. Este vorba de o problema pe care, ca crestini, trebuie sa o înfruntam. Când poporul lui Dumnezeu se converteste la iubirea lui, gaseste raspunsurile la acele întrebari pe care istoria le pune fara încetare. Una din provocarile cele mai urgente la care vreau sa ma opresc în acest Mesaj este globalizarea indiferentei.
Indiferenta fata de aproapele si fata de Dumnezeu este o ispita reala si pentru noi, crestinii. Avem de aceea nevoie sa auzim în fiecare Post Mare strigatul profetilor care îsi ridica vocea si ne trezesc.
Dumnezeu nu este indiferent fata de lume, dar o iubeste pâna la a-l da pe Fiul sau pentru mântuirea fiecarui om. Prin întrupare, prin viata pamânteasca, prin moartea si învierea Fiului lui Dumnezeu, se deschide pentru totdeauna usa dintre Dumnezeu si om, dintre cer si pamânt. Biserica este ca o mâna care tine deschisa aceasta usa prin proclamarea Cuvântului, celebrarea Sacramentelor, marturia credintei care devine eficace prin intermediul caritatii (cf Galateni 5,6). Cu toate acestea, lumea tinde sa se închida în ea însasi si sa închida acea usa prin care Dumnezeu intra în lume si lumea în El. Astfel, mâna, care este Biserica, nu trebuie sa se mire niciodata daca este respinsa, strivita si ranita.
Poporul lui Dumnezeu are nevoie de aceea de reînnoire pentru a nu deveni indiferent si pentru a nu se închide în sine. As vrea sa va propun trei pasi de meditat pentru aceasta reînnoire.
1.”Daca un madular sufera, toate madularele sufera împreuna cu el” (1 Cor 12,26) – Biserica
Caritatea lui Dumnezeu care distruge acea închidere în sine mortala care este indiferenta, ne este oferita de Biserica prin învatatura ei si, mai ales, prin marturia ei. Dar se poate da marturie numai pentru ceva care a fost experimentat mai înainte. Crestinul este cel care îi permite lui Dumnezeu sa-l învesmânteze cu bunatatea si milostivirea sa, sa-l îmbrace cu Cristos, pentru a deveni asemenea Lui, slujitor al lui Dumnezeu si al oamenilor. Ne aminteste bine acest lucru liturgia din Joia Sfânta prin ritul spalarii picioarelor. Petru nu a vrut ca Isus sa-i spele picioarele, dar apoi a înteles ca Isus nu vrea sa fie doar un exemplu pentru cum trebuie sa ne spalam picioarele unii altora. Aceasta slujire o poate face numai cel care mai întâi a lasat ca picioarele sa-i fie spalate de Cristos. Numai acesta ”are parte” cu el (In 13,8) si în acest fel poate sa-l slujeasca pe om.
Postul Mare este un timp prielnic pentru a ne lasa slujiti de Cristos si în acest fel sa devenim asemenea Lui. Aceasta are loc atunci când ascultam Cuvântul lui Dumnezeu si când primim sacramentele, mai ales Euharistia. În ea devenim ceea ce primim: trupul lui Cristos. În acest trup, acea indiferenta care pare sa puna stapânire atât de des asupra inimilor noastre, nu are loc. Caci cel care este al lui Cristos, apartine unui singur trup si în El unul nu poate fi indiferent fata de ceilalti. ”Asadar, daca un madular sufera, toate madularele sufera împreuna cu el; si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura împreuna cu el” (1 Cor 12,26).
Biserica este ”communio sanctorum” (împartasirea sfintilor) pentru ca participa sfintii, dar si pentru ca este comuniune cu realitatile sacre: iubirea lui Dumnezeu care ne-a fost revelata în Cristos si toate darurile sale. Printre acestea se afla si raspunsul celor care s-au lasat cuprinsi de atare iubire. În aceasta comuniune a sfintilor si în aceasta participare la realitatile sacre nimeni nu poseda doar pentru sine, dar ceea ce unul are, este pentru toti. Si cum suntem legati în Dumnezeu, putem face ceva si pentru cei de departe, pentru cei la care, numai prin puterile noastre, nu vom reusi niciodata sa ajungem, pentru ca împreuna cu ei si pentru ei îl rugam pe Dumnezeu sa ne deschidem cu totii la lucrarea mântuirii sale”.
Al doilea aspect din mesajul Papei pentru Postul Mare 2015 se refera la raspunsul pe care parohiile si comunitatile sunt chemate sa-l dea la «globalizarea indiferentei». Papa citeaza un text din cartea Genezei în care citim: „Domnul i-a zis lui Cain: «Unde este Abel, fratele tau?». Iar el a zis: «Nu stiu. Oare sunt eu pazitorul fratelui meu?»” (Gen 4,9)
2. ”Unde este fratele tau?” (Gen 4,9) – Parohiile si comunitatile
Ceea ce s-a spus pentru Biserica universala trebuie sa fie tradus si în viata parohiala si în comunitate. Reusim în asemenea realitati bisericesti sa experimentam ca suntem parte a unui singur trup? Un trup care împreuna primeste si împarte ceea ce Dumnezeu îi trimite? Un trup care îi cunoaste si are grija de madularele sale mai slabe, de cei saraci si mici? Sau ne refugiem într-o iubire universala care se angajeaza departe de lume, dar îl uita pe Lazar asezat în fata propriei sale porti închise? (cfr Lc 16, 19-31).
Pentru a primi si a valorifica pe deplin ceea ce Domnul ne da, trebuie sa depasim limitele Bisericii vizibile, în doua moduri:
În primul rând, unindu-ne Bisericii din ceruri prin rugaciune. Când Biserica pamânteasca se roaga, se naste o comuniune de slujire reciproca si de bine, care ajunge în fata lui Dumnezeu. Cu ajutorul sfintilor, care au gasit plinatatea lor în Domnul, oferim parte din acea comuniune în care indiferenta este învinsa de iubire. Biserica cereasca nu este triumfatoare pentru ca a întors spatele suferintelor lumesti si se bucura de una singura. Mai de graba, sunt sfintii care pot contempla si se pot bucura de faptul ca prin moartea si Învierea Domnului, au învins definitiv indiferenta, împietrirea inimii si ura. Pâna ce aceasta victorie a iubirii nu va patrunde toata lumea, sfintii ne însotesc în drumul nostru ca pelerini. Sfânta Tereza de Lisieux, învatator al Bisericii, scria convinsa, ca bucuria din ceruri pentru victoria iubirii rastignite pe pamânt nu este deplina pâna când si ultimul om de pe fata pamântului nu va suferi si va geme: „Ma încred cu desavârsire ca nu voi fi inactiva în ceruri, dorinta mea este sa lucrez si de acolo pentru Biserica si pentru suflete” (Scrisoarea 254 din 14 iulie 1897).
Si noi participam la meritele si la bucuria sfintilor, iar acestia vor participa la lupta si dorinta noastra de pace si de împacare. Bucuria lor pentru victoria lui Cristos cel Înviat este pentru noi izvor de forta în a depasi atâtea forme de indiferenta si de împietrire a inimii.
Pe de alta parte, fiecare comunitate crestina este chemata sa treaca pragul pe care îl pune în relatie cu societatea care o înconjoara, cu cei saraci sau aflati departe. Biserica, prin natura sa este misionara, nu se reduce la ea însasi, ci este trimisa la toti oamenii. Aceasta misiune este marturia rabdatoare a Celui care doreste sa duca Tatalui întreaga realitate si pe fiecare om în parte.
Misiunea este ceea ce glasul iubirii care nu poate sa taca. Biserica îl urmeaza pe Isus Cristos pe calea care îl conduce la fiecare om, pâna la marginile pamântului: „Însa, când va veni Duhul Sfânt asupra voastra, veti primi o putere si îmi veti fi martori în Ierusalim, în toata Iudeea si Samaria si pâna la marginile pamântului” (Fap 1,8). În acest fel, îl putem vedea în aproapele nostru pe fratele si sora noastra pentru care Cristos a murit si a înviat. Ceea ce am primit este datorita acestora. Si, de asemenea, tot ceea ce fratii acestia sunt, este un dar pentru Biserica si pentru întreaga omenire.
Dragi frati si surori, îmi doresc atât de mult ca locurile unde vedem Biserica, parohiile noastre si comunitatile noastre în special, sa devina insule de milostivire într-o mare a indiferentei!
3. ”Întariti-va inimile!” (Iac 5,8) – Fiecare credincios
Suntem tentati la a fi indiferenti si la nivel individual. Suntem saturati de stiri si imagini tulburatoare care ne istorisesc despre suferinta umana si simtim în acelasi timp întreaga noastra incapacitate de a interveni. Ce sa facem pentru a nu ne lasa absorbiti de acest vârtej al fricii si incapacitatii?
În primul rând putem sa ne rugam în comuniune cu Biserica pamânteasca si cereasca. Sa nu subevaluam forta rugaciunii a numeroase persoane. Initiativa ”24 de ore pentru Domnul” care va fi, sper, celebrata în întreaga Biserica, si le nivel diecezan, în zilele de 13 si 14 martie, doreste sa fie o expresie concreta a acestei necesitati de rugaciune.
În al doilea rând, putem ajuta prin gesturi de caritate, ajungând la cei de aproape ca si la cei de departe gratie numeroaselor institutii de caritate ale Bisericii. Postul Mare este un timp potrivit pentru a arata interesul fata de celalalt printr-un semn, chiar mic dar concret, al participarii noastre la umanitatea comuna.
În al treilea rând, suferinta celuilalt reprezinta o chemare la convertire, caci necesitatea în care se afla fratele meu îmi aminteste de fragilitatea propriei vieti, dependenta fata de Dumnezeu si fata de frati. Daca îi cerem lui Dumnezeu, cu umilinta, har si acceptam limitele posibilitatilor noastre, atunci ne încredintam infinitelor posibilitati pe care ni le rezerva iubirea lui Dumnezeu. Astfel am putea rezista la tentatia diabolica care ne face sa credem ca putem sa ne mântuim si sa mântuim lumea de unii singuri.
Pentru a depasi indiferenta si pretentiile noastre de atotputernicie, as vrea sa le cer tuturor sa traiasca acest timp al Postului Mare ca pe un parcurs de formare a inimii, cum a spus Benedict al XVI-lea în scrisoarea enciclica ”Deus caritas est” (nr. 31). A avea o inima înduratoare nu înseamna sa ai o inima slaba. Cine vrea sa fie îndurator, are nevoie de o inima puternica, statornica, închisa isptitorilor, dar deschisa lui Dumnezeu. O inima care se lasa patrunsa de Duhul Sfânt si calauzita pe caile iubirii care conduc la fratii si surorile noastre. În fond, este o inima saraca, ce cunoaste propriile limite si se implica pentru celalalt.
De aceea, dragi frati si surori, doresc sa ma rog împreuna cu voi lui Cristos în acest Post Mare: ”Fac cor nostrum secundum cor tuum” – ”Fa inima noastra asemenea cu inima ta!” (din Litania la Inima Preasfânta a lui Isus). Atunci vom avea o inima puternica si înduratoare, atenta si generoasa, care nu se închide în sine si nu cade în volbura globalizarii indiferentei.
Cu aceasta speranta, va asigur de rugaciunea mea, astfel încât fiecare credincios si fiecare comunitate bisericeasca sa parcurga cu rodnicie itinerarul Postului Mare si va cer sa va rugati pentru mine. Domnul sa va binecuvânteze si Maica Domnului sa va ocroteasca”.
Din Vatican, 4 octombrie 2014, sarbatoarea Sfântului Francisc din Assisi.
