„„Comunicarea familiei:
loc privilegiat al întâlnirii prin darul iubirii”
Tema familiei se afla în centrul unei aprofundate reflectii ecleziale si al unui proces sinodal care prevede doua Sinoade, unul extraordinar – celebrat de curând – si unul ordinar, convocat pentru luna octombrie. În acest context, am considerat oportun ca tema urmatoarei Zile Mondiale a Comunicatiilor Sociale sa aiba ca punct de referinta familia. Familia este de altfel primul ambient unde învatam sa comunicam. Întoarcerea la acest moment de început ne poate ajuta atât pentru a comunica mai autentic si mai uman, cât si pentru a privi familia dintr-un nou punct de vedere.
Sa ne lasam inspirati de imaginea evanghelica a vizitei Mariei la Elisabeta (Lc 1,39-56). «Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresarit copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umpluta de Duhul Sfânt si a exclamat cu glas puternic: „Binecuvântata esti tu între femei si binecuvântat este rodul sânului tau.”» (v. 41-42).
Înainte de toate, acest episod ne prezinta comunicarea ca dialog care se împleteste cu limbajul trupului. Primul raspuns la salutul Mariei îl da de fapt copilul, tresaltând de bucurie în pântecele Elisabetei. Tresaltarea datorata bucuriei întâlnirii este într-un fel arhetipul si simbolul oricarei alte comunicari, pe care o învatam înca înainte de a veni pe lume. Pântecele matern care ne gazduieste este prima „scoala” de comunicare, unde prin ascultare si contact corporal, începem sa ne familiarizam cu lumea exterioara într-un ambient protejat si în sunetul linistitor al bataii inimii mamei. Aceasta întâlnire dintre doua fiinte umane atât de apropiate între ele si totodata înca atât de straine una de cealalta, o întâlnire plina de promisiuni, este prima noastra experienta de comunicare. Si este o experienta comuna noua tuturor, deoarece fiecare dintre noi a fost nascut de o mama.
Chiar si dupa ce am venit pe lume ramânem oarecum într-un „pântec”, care este familia. Un pântec format din persoane diferite, legate de o relatie: familia este «locul unde se învata sa se convietuiasca în ciuda diferentelor» (Exort. ap. Evangelii gaudium, 66): diferente de gen si de generatie, care comunica înainte de toate pentru ca se accepta reciproc, deoarece între ele exista o legatura profunda. Si cu cât mai variate sunt aceste relatii si mai felurite vârstele, cu atât mai bogat este ambientul în care traim. Legatura este cea care sta la temelia cuvântului, care la rândul sau consolideaza legatura. Nu inventam cuvintele: le putem folosi pentru ca le-am primit. În sânul familiei învatam sa vorbim în „limba materna„, adica limba stramosilor nostri (cf. 2 Mac 7,25.27). În familie percepem ca alte persoane ne-au precedat, ca datorita lor existam si putem genera viata la rândul nostru, datorita lor putem împlini ceva bun si frumos. Putem darui pentru ca am primit, iar acest circuit virtuos se afla în centrul capacitatii familiei de a se comunica pe sine si de a comunica; si, în sens mai larg, este paradigma oricarei comunicari.
Datorita experientei legaturii care ne „preceda”, familia este totodata si contextul în care este transmisa aceaforma fundamentala de comunicare care este rugaciunea. Atunci când mama si tata îi adorm pe copiii lor abia nascuti, adesea îi încredinteaza lui Dumnezeu, ca sa vegheze asupra lor; iar când sunt putin mai mari, recita împreuna cu ei simple rugaciuni, amintind cu afectiune si alte persoane, bunici, alte rude, bolnavi si suferinzi, pe toti aceia care au mai mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. În acest fel, mare parte dintre noi am învatat în familie dimensiunea religioasa a comunicarii, care în crestinism este impregnata în întregime de iubire, de iubirea lui Dumnezeu care ni se daruieste si pe care noi o oferim altora.
În mod deosebit în familie exista capacitatea de a se îmbratisa, de a se sustine unii pe altii, de a fi alaturi de celalalt, de a descifra privirile si tacerile, de a râde si de a plânge împreuna, cu persoane pe care nu le-am ales si care, cu toate acestea, sunt atât de importante unele pentru altele, putând întelege ce este cu adevarat comunicare ca descoperire si faurire a legaturii de apropiere. Reducerea distantelor, venind în întâmpinare unii altora si acceptându-ne reciproc, este motiv de bucurie si de recunostinta: din salutul Mariei si din tresaltarea copilului ia nastere binecuvântarea Elisabetei, care este urmata de cântul atât de frumosMagnificat, în care Maria lauda planul de iubire pe care Dumnezeu îl are pentru ea si pentru poporul sau. Dintr-un „da” rostit cu credinta izvorasc consecinte care ne depasesc cu mult pe noi însine si se extind în lume. „A vizita” înseamna a deschide portile, nu a se închide în propriile apartamente, înseamna a iesi, a merge spre celalalt. Familia, de asemenea, este vie daca respira deschizându-se dincolo de ea însasi, iar familiile care procedeaza în acest fel pot comunica mesajul lor de viata si de comuniune, pot oferi mângâiere si speranta familiilor mai ranite, si pot face sa creasca însasi Biserica, care este familie de familii.
Familia este, mai mult decât orice alt loc, ambientul în care, traind viata de zi cu zi, experimentam limiteleproprii si ale celorlalti, micile si marile probleme ale coexistentei, ale înaintarii în întâmpinarea celuilalt. Nu exista familie perfecta, însa nu trebuie sa ne temem de imperfectiune, de fragilitate, nici macar de conflicte; trebuie sa învatam sa le înfruntam în mod constructiv. De aceea familia în care tinem unii la altii, cu limitele si pacatele fiecaruia, devine o scoala a iertarii. Iertarea este o dinamica de comunicare, o comunicare care se uzeaza, se întrerupe si care, prin cainta exprimata si primita, se poate reînnoda, facându-ne sa crestem. Un copil care învata în familie sa asculte de ceilalti, sa vorbeasca în mod respectuos, exprimându-si propriul punct de vedere fara a-l nega pe al celorlalti, va fi în societate un fauritor de dialog si de reconciliere.
Legat de limite si de comunicare, avem multe de învatat de la familiile cu fii marcati de una sau mai multe dizabilitati. Incapacitatea motorie, senzoriala sau a intelectului este întotdeauna o tentatie de a se închide; dar poate deveni, datorita iubirii parintilor, a fratilor si a altor persoane prietene, un imbold pentru a se deschide, pentru a împartasi cu altii, chiar pentru a comunica; si pot ajuta scoala, parohia, asociatiile sa devina mai primitoare fata de toti, fara a exclude pe nimeni.
Apoi, într-o lume în care adesea se înjura, se vorbeste urât, se raspândeste zâzanie, se pângareste cu bârfe ambientul nostru omenesc, familia poate fi o scoala a comunicarii ca binecuvântare. Si asta chiar si acolo unde pare sa prevaleze inevitabilul urii si al violentei, când familiile sunt separate între ele de ziduri de piatra ori de ziduri ale prejudecatii si resentimentului, nu mai putin impenetrabile, când par sa existe motive bune pentru a spus „acum ajunge”; în realitate, a binecuvânta în loc de a blestema, a vizita în loc de a respinge, a primi în loc de a combate este sigura modalitate pentru a frânge spirala raului, pentru a marturisi ca binele este întotdeauna posibil, pentru a-i educa pe fii în spiritul fraternitatii.
Astazi mass-media cele mai moderne, care sunt indispensabile de acum îndeosebi pentru cei mai tineri, pot atât sa împiedice cât sa si ajute comunicarea în familie si între familii. Pot sa împiedice daca devin o modalitate pentru a se sustrage de la ascultare, o modalitate de izolare de la a fi în prezenta cuiva, prin saturarea oricarui moment de tacere si de asteptare uitând ca «tacerea este parte integranta a comunicarii si fara de ea nu exista cuvinte pline de continut» (Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru cea de a 46-a Zi Mondiala a Comunicatiilor Sociale, 24.1.2012). O pot favoriza daca ajuta prin relatare si împartasire, ramânând în legatura cu cei aflati departe, multumind si cerând iertare, facând mereu posibila întâlnirea. Redescoperind zi de zi acest nucleu vital care este întâlnirea, acest „început viu”, vom sti sa orientam raportarea noastra la tehnologie, în loc sa ne lasam condusi de ea. Iar parintii sunt, si în acest sector, primii educatori. Dar nu trebuie lasati singuri; comunitatea crestina este chemata sa le fie alaturi, ca sa stie cum sa-i învete pe fiii lor sa traiasca în mediul comunicativ dupa criteriile demnitatii umane si ale binelui comun.
Provocarea pe care o avem în fata astazi este, asadar, aceea de a învata din nou sa povestim, nu doar sa producem si sa consumam informatie. Aceasta este directia spre care ne împing puternicele si pretioasele mijloace de comunicare contemporane. Informatia este importanta, dar nu ajunge, deoarece prea adesea simplifica, contrapune diferentele si diferitele perspective solicitând la alinierea de partea uneia sau a alteia, în loc sa favorizeze o privire de ansamblu.
În concluzie, familia nu este o tema pe marginea careia se comunica opinii sau un teren pe care sa se duca batalii ideologice, ci un ambient în care învatam sa comunicam îndeaproape si un subiect care comunica, o „comunitate comunicatoare”. O comunitate care stie sa însoteasca, sa sarbatoreasca si sa faca sa rodeasca. În acest fel poate fi restabilita o privire capabila sa recunoasca faptul ca familia continua sa fie o mare resursa, si nu doar o problema sau o institutie aflata în criza. Mass-media tind uneori sa prezinte familia ca si cum ar fi un model abstract care trebuie acceptat sau refuzat, aparat sau atacat, si nu o realitate concreta de viata; sau ca si cum ar fi o ideologie a cuiva împotriva altcuiva, si nu locul unde toti învatam ce înseamna a comunica prin iubirea primita si daruita. A relata înseamna în schimb a întelege ca vietile noastre sunt întretesute într-o poveste unitara, ca glasurile sunt multiple si ca fiecare dintre ele este de neînlocuit.
Familia cea mai frumoasa, care e protagonista si nu o problema, este aceea care stie sa comunice, pornind de la marturie, de la frumusetea si bogatia legaturii dintre barbat si femeie, dintre parinti si fii. Nu luptam pentru a apara trecutul, ci lucram cu rabdare si încredere, în toate ambientele vietii de zi cu zi, pentru a construi viitorul.
Din Vatican, 23 ianuarie 2015, Ajunul sarbatorii Sfântului Francisc de Sales