„Jean-Miguel Garrigues, Poporul primului Legamânt. Abordari crestine ale misterului lui Israel (editie tradusa si îngrijita de Fraternitatea Sfântul Ilie dupa Le peuple de la première Alliance. Approches chrétiennes du mystère d’Israël, Paris, Cerf 2011), Blaj, Editura „Buna Vestire”, 2013, 323 p.

Jean-Miguel Garrigues, calugar si preot al Sfântului Dominic, nascut în 1944, este un teolog francez de origine spaniola. Dupa o teza despre Sfântul Maxim Marturisitorul, el a predat teologia în diferite centre de formare din Franta. Membru al Academiei Pontificale de Teologie din Roma, profesor de teologie si predicator (a tinut seria de predici pascale la Notre Dame de Paris între anii 1992 – 1994). Este mai cunoscut probabil prin studiile sale ecumenice în raport cu Rasaritul crestin: în anii ’70 a coordonat si editat în paginile revistei Istina (unul din primele centre ecumenice catolice din Franta) un dosar de studii pe tema teologiei palamite, iar, mai târziu, ca urmare a operei sale intitulate: Spiritul care zice: Tata!, aparuta în 1981, a fost cooptat ca expert în elaborarea Catehismului Bisericii Catolice si la doua colocvii din Vatican (despre antiiudaismul din mediul crestin si despre Inchizitie), care au pregatit actul de cainta facut de Ioan Paul al II-lea în anul jubiliar 2000. El a contribuit si la redactarea documentului roman de clarificare: Traditiile greaca si latina privitoare la purcederea Spiritului Sfânt (Consiliul pentru unitatea crestinilor, septembrie 1995).
Tema relatiilor cu iudaismul a intrat în mod neprevazut în orizontul preocuparilor sale, dupa cum marturiseste în „Cuvântul înainte” al cartii, dupa ce niste evrei i s-au adresat ca sa ceara botezul în Biserica Catolica; atunci a realizat ca un evreu nu e pregatit pentru Botez la fel ca un alt necrestin, un evreu are o alta relatie cu Scriptura, iar intrarea în comunitatea bisericii se face de pe un alt fundament. Cu aceasta chestiune în minte, a recitit toata Biblia. Reflectiile de atunci, alaturi de cele ale altor patru teologi, au alcatuit un volum intitulat L’Unique Israël de Dieu (= Unicul Israel al lui Dumnezeu, 1987). Contributia sa de atunci se regaseste în prima din cele patru parti ale volumului de fata, sub titlul „Misterul lui Israel în planul lui Dumnezeu” (p. 21-189). O prezentare succinta si sugestiva a continutului acestei carti este cea sugerata de motto-ul ei, doua versete din parabola evanghelica a fiului risipitor (Lc 15, 31-32): „Fiule, tu esti cu Mine totdeauna si toate ale Mele sunt ale tale. Dar trebuia sa sarbatorim si sa ne bucuram pentru ca acest frate al tau era mort si a revenit la viata, era pierdut si a fost gasit!”. Parabola este reluata de autor în câteva din paginile cartii sale, în care cei doi fii rezuma fiecare câte o identitate colectiva: fiul cel mic, pe crestinii proveniti din pagânism, întorsi de la idolatrie (de la pascutul porcilor), iar cel mare, pe evreii ramasi de veacuri fideli Legii, dar fara sa adere la vestea cea buna care însoteste întoarcerea fiului mai mic si implicit, fara sa intre în odaia ospatului pregatit de tata. Atentia autorului în paginile acestei carti este îndreptata, putem spune, asupra imaginii tatalui care mai întâi asteapta întoarcerea fiului risipitor, iesindu-i în întâmpinare, iar apoi acelasi tata care lasa întredeschisa usa în care se desfasoara ospatul, ba chiar iese pentru a încerca sa-l convinga si pe fratele mai mare sa intre. Daca parabola se încheie cu imaginea acestei scene, realitatea istorica este, însa, mai cruda: încapatânarii fratelui mai mare îi corespunde îngâmfarea celui mai mic care ar dori, daca nu chiar a si încercat sa o faca, sa închida acea usa. Realitatea teologica a situatiei este rezumata, însa, în cuvintele tatalui adresate fratelui mai mare, carora, daca le-a auzit, fratele mai mic nu le-a acordat atentia cuvenita: „Toate ale Mele sunt ale tale…”. Sunt aceleasi cuvinte, remarca autorul, care se gasesc pe buzele lui Isus, în Evanghelia dupa Ioan, în rugaciunea Acestuia catre Tatal ceresc în seara Cinei de Taina. La aceasta intimitate tainica continua sa fie partas fratele mai mare. Israelul, popor „eclezial” (în sens etimologic) dintru început, este unul singur. În unitatea acestui popor se regasesc „Ecclesia ex gentibus” („Biserica celor dintre neamuri”) si „Ecclesia ex circumcisione” („Biserica celor circumcisi”), împreuna formând adunarea mesianica a acestui popor. În aceasta unitate rezida catolicitatea fundamentala sau originara a Bisericii, Trupul lui Hristos, menita sa devina universala prin predicarea apostolica „la toate neamurile”. Evreii care nu au primit Evanghelia continua sa fie membri ai aceluiasi Israel al lui Dumnezeu. Biserica si Sinagoga sunt doua adunari distincte ale aceluiasi Popor, însa nu în sensul a doua cai de mântuire. Destinatarii cartii, dupa cum declara de fapt autorul în Introducere, sunt crestinii, însa cu speranta ca unii evrei vor da atentie celor ce crestinii discuta pe seama lor. Astfel ca înainte de a fi o carte dedicata dialogului iudeo-crestin, aceasta este în mod implicit o carte dedicata dialogului ecumenic: situarea fata de identitatea lui Israel este în cele din urma, sau în cele din început, un factor în definirea propriei identitati ecleziale. În acest sens, cartea de fata ne face sa privim dialogul ecumenic ca pe o ecuatie complexa în care situarea fata de „radacina-Israel” (cf. Rm cap. 9-11) este un factor fundamental.
Prima parte, „Misterul lui Israel în planul lui Dumnezeu”, s-ar putea descrie ca o reflectie eclesiologica (si eshatologica) în lumina acestui mister. Autorul prezinta pe parcursul a sase capitole legatura dintre Israel, un singur popor al Singurului Dumnezeu si Biserica, adunarea mesianica a lui Israel. Este vorba de fapt despre un popor al lui Dumnezeu în doua adunari (Biserica si Sinagoga), iar schisma care persista între acestea nu poate destrama unitatea Poporului care se întemeiaza pe unitatea lui Dumnezeu si pe fidelitatea Sa fata de Numele sau. J-M Garrigues nu se fereste sa foloseasca expresii care, fara explicatii, ar putea parea nepotrivite. El vorbeste, spre exemplu, despre „neîmplinirea mântuirii” pentru a dezvolta pornind de aici tema Parusiei, venirea glorioasa a lui Hristos, care înseamna de fapt realizarea deplina a mântuirii.
Cea de a doua parte a cartii – „Isus si Israel” (p. 129-189) – ar reprezenta o reflectie cristologica si soteriologica din aceeasi perspectiva a misterului lui Israel. Se afirma de la începutul acestei parti: Mesia se afla în centrul sperantei lui Israel ca în centrul unei rozete de catedrala. Patriarhii, profetii si regii sunt îndreptati, ca razele unui cerc, spre semnul „femeii care naste” (Is 7, 14), în care se realizeaza fagaduinta mesianica „pe care au vazut-o si au salutat-o de departe” (Evr 11, 13) (p.129). Isus este prezentat ca templul omenesc al numelui lui Dumnezeu, dar acest mister mesianic a ajuns sa scandalizeze pe multi evrei din epoca sa si pâna în zilele noastre. Drama se rezuma la observatia: o parte din Israel a vazut în mesianitatea transcendenta a lui Isus pe Dumnezeu facut om, o alta parte nu a vazut si înca nu vede decât un om care se face pe sine Dumnezeu (cf. p.139). Pe baza acestei observatii pusa în legatura cu legamântul de pe Sinai, Isus este speranta ridicarii lui Israel.
Partea a treia – „Orbire si iluminare a crestinilor dintre neamuri” (p. 193-241) – ar constitui partea istorica, însa nu atât în sensul relatarii episoadelor în general dificile pentru raporturile crestinilor (catolici, mai precis, aici) cu iudeii, cât în descifrarea „mecanismelor” sociologice, psihologice colective care au dus la cronicizarea unui antiiudaism crestin, uneori cu momente de exacerbare. Actul de cainta al Bisericii pentru omisiunile acelora dintre pastorii sai care nu au luminat suficient constiintele credinciosilor este un motiv de speranta în stabilirea unor relatii de apropiere.
Ultima parte, a patra – „În dialog cu evreii catolici si mesianici” (p. 245-310) – reprezinta partea „practica”, principiile practice care decurg în urma reflectiei asupra propriei identitati ecleziale în raport cu cea a Unicului Israel al lui Dumnezeu. Aceasta ultima parte începe cu marturiile de viata si experienta personala a doi teologi si oameni ai Bisericii, care au înteles împlinirea sperantei mesianice în directa si nemijlocita legatura cu poporul evreu. Este vorba despre Jean Marie Aron Lustiger, un evreu catolic devenit cardinal si Ioan Paul al II-lea, papa al carui pontificat a dezvoltat învatatura Bisericii relativa la poporul ales, concentrata în Declaratia Nostra Aetate a Conciliului Vatican al II-lea. Autorul insista asupra actiunilor concrete ale celor doi: Lustiger prin asumarea convertirii ca o împlinire a sperantei mesianice si Ioan Paul al II-lea prin pasii de apropiere care jaloneaza istoria moderna a Bisericii: vizita istorica la sinagoga din Roma (13 aprilie 1986) sau actul de parere de rau facut în prima duminica a Postului mare, anul jubiliar 2000. Un loc important în aceasta ultima parte îl are prezentarea conceptiei despre relatiile crestinilor cu evreii a Sfântului Toma de Aquino în al sau Comentariu la Epistola catre Romani, conceptie care constituie, din perspectiva autorului, bazele unui dialog constructiv si o profunda întelegere a misterului lui Israel. Sunt interesante în aceasta parte a cartii si paginile referitoare la unitatea neamului omenesc ce se realizeaza prin legamântul conjugal în alteritatea barbatului si a femeii (p. 267-273), à propos la lupta violenta împotriva familiei care, vedem, ca se duce astazi mai ales în occident.
În Concluziile cartii autorul confera Scaunului apostolic roman, Romei crestine, o semnificativa pondere eclesiologica, plecând de la aceasta existenta a evreilor catolici, considerata de autor drept structurala Bisericii si nu doar un fapt istoric de la începuturile ei. Roma constituie, de altfel, locul marturiei supreme a celor a doi apostoli, unul – Petru – al celor din taierea împrejur (ex circumcisione), celalalt – Pavel – al celor dintre neamuri (ex gentibus).

Aceasta carte este disponibila la Schitul Sfânta Cruce, str. Gudea nr. 281, 547575 – Stânceni, Jud. Mures. Tot în aceasta manastire carmelita a avut loc anul trecut un colocviu despre IDENTITATEA LUI ISRAEL SI A BISERICII, ASTAZI. Actele colocviului sunt disponibile în revista Mikhtav nr. 68 editata la Schitul din Stânceni.
Cu ocazia hramului Schitului, la 6 August 2014, se va desfasura colocviu cu tema „Evrei si crestini, pentru aprofundarea dialogului”. Iata programul:

SCHIMBAREA LA FATA LA STÂNCENI

Ora 9:30 – Orele canonice
Ora 10:00 – Sfânta Liturghia pontificata de P.S. Alexandru Mesian
Ora 14:00 – Colocviu „Evrei si crestini, pentru aprofundarea dialogului”

Moderator: Prof. Univ. Dr.Tereza Sinigalia (Bucuresti)

• Marele Rabin Rafael Shafer (Bucuresti), Imaginile în iudaism
• Dr. Alexandru Ionita (Sibiu), De la Exod 20 la venerarea icoanelor în Biserica Ortodoxa
• Dr. Tereza Sinigalia, Teme vetero-testamentare în pictura bisericii manastirii Sucevita
• P. Lucian Lechintan SJ (Roma), O tema vetero-testamentara in decorul absidei altarului: "Cortul Marturiei" – originea si semnificatia in pictura murala bizantina si post-bizantina
• P. Damase Zuazua ocd (Spania), Sfânta Tereza a lui Isus si imaginile