„Preasfintia Voastra,
Domnilor profesori,
Dragi absolventi, dragi studenti, onorata asistenta,
Cu mare bucurie va spun tuturor bine ati venit la acest curs festiv.
Pentru a treia oara în acest al II-lea semestru m-ati solicitat sa vorbesc, dragi studenti ai anului IV si, vreau sa va spun ca acest lucru ma onoreaza si ma încânta în egala masura, deoarece preocuparea voastra pentru arta, pentru muzica, este mai mult ca oricând evidenta. Când m-ati invitat prima oara cu ocazia vizionarii filmului „Les choristes” am avut prilejul sa vorbesc despre virtutile sociale ale muzicii. A doua oara am luat cuvântul în cadrul Simpozionului studentesc dedicat artei sacre, iar astazi m-ati chemat pentru a tine acest Curs festiv. De data aceasta nu voi vorbi în mod direct despre muzica ci, mai curând, doresc sa va transmit, acum, la ceas de sarbatoare, un mesaj de suflet despre Chipul chemarii voastre.
La repetitiile de cor, la Sf. Liturghie sau în concerte obisnuiesc sa spun cu multa insistenta coristilor: va rog fiti atenti, concentrati-va, fiti pe faza când vi se da intrarea, deschideti gura, articulati bine cuvintele, etc., cu alte cuvinte le cer sa fie treji, sa nu doarma, sa aiba constienta faptului a ceea ce fac, a ceea ce sunt.
Se spune ca “Un om a gasit un ou de vultur pe care l-a pus în cuibarul unei gaini de curte. Puiul de vultur a iesit din ou odata cu puii de gaina si a crescut împreuna cu ei. Toata viata lui, vulturul a facut ceea ce au facut si puii de curte, crezând ca este pui de curte. A scurmat pamântul dupa viermi si insecte. A cloncanit si a cotcodacit. Dadea din aripi si zbura un pic în aer. Anii au trecut si vulturul a îmbatrânit foarte tare. Într-o zi el a vazut o pasare splendida deasupra lui, pe cerul fara nori. Aceasta plana într-o gratioasa maretie printre curentii puternici, abia batând din aripile sale viguroase, aurii. Batrânul vultur privi în sus cu veneratie. “Cine e acesta?”, a întrebat el. ”Acesta este vulturul, regele pasarilor”, i-a spus vecinul sau. El apartine Cerului. Noi apartinem Pamântului – noi suntem gaini”. Si astfel vulturul a trait si a murit ca o gaina, pentru ca asta a crezut ca este. (Anthony de mello, Constienta. Capcanele si sansele realitatii).
Noi, oamenii, nu trebuie sa traim prea mult pentru a ajunge sa constientizam gardurile propriei curti, si atunci când se întâmpla acest lucru putem spune ca am ajuns ceasul nostru de cumpana, ceasul amiezii noastre. În acel ceas unii oameni îsi spun: realitatea existentei este asemenea lungimii unui lant care ne atârna de picioare. Se întreaba, oare aceasta este viata? Atât si nimic mai mult? Un ciclu încheiat ce se repeta, mereu acelasi? Si apoi gasesc solutii pe masura propriilor întrebari. De fapt întrebarile lor contin în germene solutia, deoarece nu cauta raspunsuri ci solutii, propriile lor solutii. Alti oameni însa îsi spun: trebuie sa fac ceva, trebuie sa ma scol, sa ma îndrept sa ma schimb. Iesirea din starea de criza este asumarea riguroasa a crizei, este începutul vindecarii. Caci viata spiritului se pune totdeauna nu în termenii de a rezolva probleme, cautând solutii, ci a pune întrebari cautând raspunsuri. Raspunsul lasa întrebarea sa subziste în deplinatatea misterului ei, pe când solutia o anuleaza. (Andrei Plesu, Note, stari, zile)
Si filozoful Platon a avut momentul sau de criza, ceasul sau de cumpana. El însa a cautat raspunsuri si pentru aceasta a luat vâslele în mâna si “a început sa navigheze” în larg, parasind pamântul simturilor si îndreptându-se spre cerul ideilor. Cine nu navigheaza în larg, spune Platon (vorbind de a doua navigare), este condamnat sa se multumeasca doar cu o iesire în jurul coastei, (prima navigare) pentru care e suficient sa ai doar vântul în pânze. Pentru a te îndeparta de coasta însa ai nevoie de ceva mai mult decât doar de vântul în pânze, ai nevoie de vâsle (Ideile).
Acest lucru l-am facut si noi, dragi studenti, aici în aceasta Facultate pe durata celor patru ani de studii, am învatat împreuna sa vâslim în larg, sa ne îndepartam de coasta, de locul linistit si protectiv al uscatului si sa ne expunem primejdiilor valurilor. Si aceasta vâslire ne-a dat sentimentul uluitor, miraculos, de a avea un tel, ne-a dat curajul si entuziasmul actiunilor noastre, caci, atunci când ajungi sa-ti cunosti telul, nici macar faptul de a nu-l putea atinge nu te mai poate descuraja.
Dragi studenti, pentru a întelege ce am facut noi împreuna pe durata celor patru ani de studii, am sa ma folosesc de un faimos exemplu luat tot din spatiul filozofiei. Cândva, în jurul anului 460 î. d. Hr., un om a inventat un spatiu spiritual care înainte nu exista. De fapt, oamenii au devenit constienti ca exista un spatiu spiritual de care nu erau constienti. În general oamenii nu-si puneau problema unui spatiu spiritual. Spatiul spiritual, care s-a nascut atunci gratie lui Socrate, a însemnat o descoperire fundamentala a omenirii. Într-unul dintre dialogurile sale, Socrate spune partenerului sau: dragul meu, nu conteaza daca tu sau eu la capatul acestei discutii vom avea dreptate; important este faptul ca depasind fiecare opinia lui (doxa) vom ajunge într-un spatiu, care ne va cuprinde pe amândoi deopotriva, dincolo de eurile noastre, spatiul logosului. Dialogul era asadar, si atunci s-a nascut aceasta idee, maniera prin care doua spirite strict subiective îsi depasesc propria subiectivitate pentru a intra în spatiul adevarului. Imaginea lui Socrate si a partenerului sau de dialog sugereaza într-un mod cu totul nou si original pentru istoria omenirii, modelul ideal de dialog, de apropiere sufleteasca, de întelegere si cautare în comun a lucrurilor înalte; sugereaza într-un cuvânt modelul crearii unui spatiu spiritual pe care si noi, cei aflati în incinta acestei Facultati de Teologie, am încercat sa-l creem: un spatiu al dialogului, al dezbaterii sincere si politicoase, în care îl asculti pe celalalt, îl auzi ce spune, spatiul în care intri într-un argument ce depaseste persoana ta si pe cea a interlocutorului tau si pe ambii deopotriva, acel spatiu care te îndeparteaza de coasta si te înalta pentru a plana în vazduhul curentilor puternici precum vulturul din povestioara de început. Ce înseamna iesirea în larg? Înseamna dezvoltarea capacitatii noastre de a gândi, de a ne ridica în vazduhul lucrurilor înalte pentru a le înfrunta cu tenacitate si într-o singura directie, cum spune Platon. Facând acest lucru ni se aprinde în inima o scânteie iar din acea scânteie se naste o lumina, care odata aprinsa nu se va mai stinge niciodata, deoarece îsi va gasi resursa în propria-i lumina.
Oare, noi cei de astazi, constientizam cu adevarat înaltimile spatiului spiritual pe care l-am cultivat aici în aceasta Facultate, spatiu pe care va trebui sa-l cultivati în continuu în vietile voastre si a celor cu care vi se va darui sa împartasiti viata.
Ca sa ne dam seama cât de important este acest spatiu, gânditi-va care sunt spatiile spirituale ce ne stapânesc viata într-o mare masura. Ma gândesc la spatiul minciunii, al bascaliei nocive ce „sterge hotarele dintre derizoriu si gravitate”(Andrei Plesu, Note, stari, zile), la spatiul mitocaniei, al gata facutului, al manierei de a câstiga cu orice pret, de a-l învinge pe celalalt si de a-l calca în picioare, ma gândesc la spatiul lipsei de argumente, la spatiul strategiei demolarii culturii prin expresia acelor grafitti, embleme heraldice ale bandei si ale analfabetismului violent, ma gândesc la spatiul tacerii înversunate a adolescentului, la spatiul strigatelor lipsite de sens din spectacolele spontane, improvizate; ma gândesc la acel spatiu în care razvratitul si ciudatul au întrerupt dialogul cu un sistem cultural pe care îl dispretuiesc, considerându-l o minciuna crunta si învechita, ma gândesc la spatiul tacerii adolescentului în casa dusmanoasa a parintilor, la mormaiala celor care abandoneaza scoala si, exemplele ar putea continua. Împotriva acestora, noi, dragi studenti, trebuie sa aducem mereu în actualitate cel mai frumos spatiu pe care s-a construit umanitatea crestina. Spatiul unde asculti, înveti dar în acelasi timp te si dezveti, unde întelegi ce se petrece în mintea ta, în sufletul tau, unde înveti observarea si descoperirea de sine, înveti dezvaluirea egoului, constienta si contactul cu realitatea, în alte cuvinte spatiul spiritului în care îti modelezi chipul vocatiei tale.
În autobuzul spre Paltinis (1977) Constantin Noica îi spune lui Anderi Plesu: „Trebuie sa-ti lucrezi înfatisarea. Dupa patruzeci de ani nu mai ai voie sa arati oricum. Trebuie sa se vada pe chipul tau unde esti situat, cine esti” (Andrei Plesu, Note, stari, zile). Cu siguranta acelasi lucru i l-ar fi spus daca l-ar fi întâlnit mai devreme. Eu îndraznesc sa v-o spun acum, dragi studenti. Trebuie sa continuati sa va lucrati înfatisarea, trebuie sa se vada pe chipul vostru situarea voastra, alegerea voastra, cu alte cuvinte sa se vada cei patru ani, cum de multe ori ne placea sa glumim împreuna.
Veti avea un chip radios, satisfacut si asezat atunci când va veti investi fara rest si pâna la capat în misiunea voastra specifica. Ca în episodul acela din nuvela Wilhelm Meister, de Goethe, cu trupa de artisti care înteleg sa-si faca spectacolul chiar si în absenta publicului. Când Plesu îi spune lui Noica despre iminenta episodului universitar ce îl astepta, acesta (Noica) îi spune: „sa fii o totalitate de fiecare clipa” indiferent la context” caci viata închinata spiritului e împlinirea zilnica a treburilor ce îti revin, constiinta datoriei imediate, al slujirii pâna la capat si în orice moment. Viata închinata spiritului înseamna contingenta asumata: nu ti se cere sa lucrezi mereu cu el, în perimetrul lui, ci sa-i dedici toata lucrarea lui si numai lui. (Andrei Plesu, Note, stari, zile)
Filozoful împarat Marcus Aurelius spunea: „Dimineata când te trezesti sa ai la îndemâna acest gând: Ma trezesc ca sa desfasor activitatile specifice omului: oare sunt nemultumit daca merg sa îndeplinesc treburile pentru care m-am nascut si în vederea carora am venit pe lume? Sau sunt destinat a ma încalzi sub paturi, stând întins pe pat? Dar aceasta este mai placut. Deci te-ai nascut pentru a te desfata? În general, pentru a te bucura de senzatii; sau pentru a actiona? Nu vezi plantele, vrabiile, furnicile, paianjenii, albinele, care fac ceea ce le este specific, contribuind dupa puterea lor la desavârsirea lumii? Si tu nu vrei sa-ti îndeplinesti activitatile specifice omului? (Marcus Aurelius, Gânduri catre sine însusi)
Dragi studenti continuati asadar sa va lucrati înfatisarea. Aratati pe chipul vostru cine sunteti, unde va situati si încotro va mergeti.
Va multumesc!