I-am facut sfinti!,

„Bine, puteam sa zic si ca „îi sfintiram” dar era o doza prea mare, nemeritata, de ironie, aici. Asa, e doar putin, putin de tot, cât un guler de spuma pe o cafea, pentru un moment frumos si care vorbeste lumii de bunatate, de spirit, de lumina. Pentru ca nu cred ca, existând sfinti, cineva ne-sfânt ar putea sa-i produca. Sunt doar conventii. Dar sunt conventii pentru oameni care au schimbat timpul lor. În bine. Cum au fost Papa Ioan al XXIII-lea si Papa Ioan Paul al II-lea.
Stiti cine au fost ei, exista google. Dincolo de asta, câteva consideratii si felul în care a curs o zi a bucuriei. Cam asta e ce vreau sa scriu aici. De nu cadreaza cu dorintele onor cetitoriului, e bine sa parasiti scriitura aici. Dar va spun ceva, înainte. O cunostinta m-a întrebat de ce merg la Roma pentru canonizare, când atâtea televiziuni transmit ce va fi acolo. Vedeti, un astfel de eveniment e format din trairile individualitatilor. Din aerul respirat de unul, din speranta altuia, din suferinta celui de-al treilea de a dârdâi noaptea în frig pe un izolir, afara, si a omorî secunde.
Nu din discursul papei consacrator si atât – tot asa cum într-o conserva care expira la finele lui 31 martie nu se întâmpla nimic spectaculos în minutul de intrare în 1 aprilie. Suflul acelor oameni, împreuna, e cel ce consfinteste întrucâtva ideea de sfintenie. Am vrut sa adaug suflul meu. Si sa îl amestec, consemnând radiografia suflului celorlalti, la tablourile individuale despre ”cum a fost”.
Colaboratori ai mei care conteaza au considerat ca e util sa fiu acolo, sa las ceva despre cele ce aveau sa se întâmple, mai ales ca fusesem prezenta si la beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea, în 1 mai 2011, scriind, pozând. Asa ca am adaugat stropul meu de ”greu” în a ajunge acolo, în a respira aceasta zi de 27 aprilie, când lumea catolica dar si lumea mare, a decentei si a iubirii de aproape, primea doi noi sfinti.
M-am gândit deseori de ce se foloseste asa de usor, azi, cuvântul ”pelerinaj”. Oamenii se urca în avioane, ajung, spre exemplu, la Ierusalim, se ghiftuiesc la hotel, iau o harta, merg la un mormânt pe care-l numesc sfânt, se apleaca putin la intrarea în el pentru ca e cam jos pragul de sus, ies, vine prânzul, vine avionul, vine descarcatul pozelor pe computer. ”Toti suntem pelerini” spunea cândva Florian Gui, vicarul Eparhiei Greco-Catolice de Oradea.
Si avea dreptate, cu un amendament: pelerini suntem atunci când jertfim ceva de la noi, când binelui nostru îi rupem o creanga, o frunza. Nu neaparat voit, ca pe o flagelare. Ci asa, de la sine, cu greul drumului, cu problemele, cu balaurii din noi sau din ei, care ne vor opriti în loc, întorsi.
Un pelerinaj îmi închpui ca e ceva condimentat cu foame, cu sete, cu furtuna, cu pirati – daca vreti –, cu nopti în desert, cu ruptul tipelelor, cu cazna, cu asceza. Pelerinul e opusul cetateanului, etimologic, venind din latinescul ”peregrinus”, strain. Mergi în locul unde nu esti cetatean – mergi cu pelerina, nu cu umbrela, ca acasa…
Tocmai, pornind de la aceste gânduri, drumul la Roma a fost un pelerinaj pentru cei mai multi dintre cei prezenti. Pentru ca oboseala, nevoile, renuntarea s-au adunat ca o pasta groasa, la finele zilei de duminica, au venit ca o jertfa, ca un cadou al vremurilor de demult, al pelerinilor împelerinati. Am vazut oameni nedormiti, oameni înghetati, plouati, flamânzi.
Tuturor le-ar fi fost mai bine, în sensul de confortabil, acasa. Dar au venit la Roma, la Vatican, sa se adauge darului mare, ca înca o treapta si înca una din copii ai Niobei. Unii cu sperante de mai bine, cu rugaciuni. Altii, doar ca sa se adauge întregului devenit, astfel, si mai mare.
Ma uit la crestini, deseori. La evrei. La Zidul Plângerii. La cei ce au zei. La rugaciunile lor. La mijlocitori. La dorinte. Ma gândesc ca, atunci când crezi cu adevarat într-un zeu bun, atoatestiutor, n-ar trebui sa ceri decât ce meriti. Si sa te straduiesti sa meriti mai mult. Sa împarti binele nu din dorinta de rasplata, sa feresti raul nu din frica de bau-bau.
Vedeti, aici sta pentru mine, chiar daca nu canonic, cifrul unei beatificari, al unei canonizari. Pentru ca, la cât am citit si am vazut, fiind contemporana constient cu faptele macar unuia dintre cei doi papi de care vorbim aici, binele pe care îl faceau ei nu era un bine-bumerang.
Suntem tentati ca, la sfârsitul zilei, sa cuantificam binele pe care îl facem, cerând. Schimbam atât de prea rarele noastre momente de generozitate ca pe jetoane de cazinou, în ce am vrea înapoi. Si nu ne recunoastem ca fatarnici când cerem, zicând: dar sunt om bun, am facut atâtea si atâtea, am vrut si eu pentru mine ceva – confundând nevoile esentiale cu dragostea noastra de lux, cu lenea, cu satisfacerea pizmei, chiar, cu raul altora.
Eu cred ca Biserica Catolica ofera, sfintind niste oameni aparte, un îndemn la filtrare a sufletului, un exemplu, un model. Nu îmi închipui pe cineva cu o zi înainte de a îmbraca pelerina drumului, a renuntarii la sine, a jertfei, goling miseleste conturile cuiva sau lovind un câine pe strada. Dar asta e doar problema mea, de închipuire. Pentru ca oamenii au un antrenament extraordinar în fatarnicie, si uita atât de usor congruentele logicii…
Nu am cum sa stiu ticalosiile care-i împopvareaza pe cei ce au ales, weekendul trecut, unul dintre acele toate drumuri care duc la Roma, cunosc doar câtiva dintre ticalosii care au fost acolo, si mult mai multi oameni pe care-i cred neutri, chiar buni. Dar am cautat sa gândesc chiar dramul de bunatate din inimile ticalosilor, judecându-i, macar un moment, mai putin aspru asa, pretaluind jertfele, adunând câteva dintre povestile spuse, vazute sau intuite ale celor din jur.
Cu o speranta peste toate: ca un astfel de pelerinaj ne face o idee mai buni. Sau macar putin mai drepti. Ca putem face un bine atunci când nu ne e chiar usor. Ca putem ierta. Ca putem îndemna. Ca putem încerca iar acolo unde am rupt punti. Si abia asa pelerina noastra cu marca de Roma pe ea capata un sens, o vibratie. Ca sa stim ca alaturarea noastra nu a fost în zadar, stricând cu lumina neagra.
Mi-am revizuit si eu sufletul înainte de a pleca. Am iertat, am explicat, am apucat mâini ce mi se întindeau si pe care, poate, nu le-as fi dorit apucate. L-am iubit pe Ioan Paul al II-lea, l-am apreciat pe Ioan al XXIII-lea. E asa de simplu… As putea cita carti. As putea lua acele zeci de fragmentele pe care le-am pregatit pentru ziua asta, pentru ce scriu. Iau doar doua lucruri aparent asa neimportante, ca doua mici luminite pe apa într-un Pacific de umbra.
Anul acesta am fugit din culorile Burano-ului la Mazzorbo, putin mai încolo, cale de-un podet, la cimitir. Am dat de multe statui ale Papei Ioan al XXIII-lea pe morminte. Sa nu uitam ca fusese si patriarh al Venetiei. Iar oamenii aceia, care l-au iubit, l-au ales ca si calauza, la prag. Alaturi de Isus, de Fecioara Maria, de padre Pio. Pentru ei era deja sfânt.
Papa Ioan Paul al II-lea a umblat, a vorbit, a iubit. A batut la porti închise pâna atunci, si le-a deschis, a câstigat teritorii ale inimii ca la un joc de go cu tot ce e rau în jur, jucat cu albul, cu handicapul mutarii a doua fata de greselile înaintasilor. Dar imaginea pe care mi-o simt cel mai aproape, a lui, e aceea a aplecarii sale spre cardinalul Alexandru Todea, la Bucuresti, si sarutul pe care i l-a dat, în mai 1999.
Doi batrâni bolnavi, care abia se miscau, si care se întâlneau pentru ultima data, aici, jos. Pentru ca, uneori, si titanii îmbatrânesc. Era istorie majora ce întâlnea istorie majora, în amurg, ca doua fluvii planetare. Pentru întâlniri ca aceasta mi-as dori din toata inima sa existe si un alt gen de cer. Pentru ca lucrurile de suflet sa nu aiba sfârsit.
Papa Ioan al XXIII-lea era un om glumet, au ramas dupa el multe vorbe de duh. Papa Ioan Paul al II-lea era un om de o întelepciune iubitoare. Dar nu pentru asta îi sfintim. Ci pentru o suma de merite rasunatoare – Conciliul Vatican II, lupta cu comunismul, minuni. V-ati gândit vreodata, daca sfintii sunt sfinti dupa canon, cum se uita ei de sus la cei ce ”îi sfintesc”? La ”laudatio”? La hainele de deasupra de inimi, la hârtiile de deasupra faptelor? Eu cred ca ar prefera sa fie sfintiti doar pentru iubire.
Pentru a da fara sa ceara ceva înapoi, pentru ei. Pentru puterea lor de a se regenera pentru a da, mai departe, în fiecare zi, cât se poate. Si dincolo. Lucruri greu-numarabile, deseori. Lucruri ce au viermele modei, al timpurilor, îl ele. Si totusi… poate cineva uita acel ”Santo subito!” cerut de multimi, în clipa în care Papa Ioan Paul al II-lea renunta la ”transferul la Roma”, cum numea cândva urcarea sa în scaunul Sfântului Petru, pentru ceva mai putin efemer?
Ce greu e sa treci de la cele abstracte la fapt, mai ales stiind, banuind ce doza de abstract e în dosul faptelor fiecarui pelerin care a fost la Roma, zilele astea… Dar, sa purcedem. Hotarâre, complicatele proceduri de acreditare, avion, bus, metrou. E 26 aprilie. În avion stau lânga preotul greco-catolic Anton Cioba, din Oradea, prieten si colaborator. Îl întreb, vorbind despre sfintenie, în cer fiind, unde începe ”cerul” pentru el. Îmi arata textul de la o reclama lipita pe scaunul din fata noastra, ce se potriveste cu ce vorbim noi, si spune: ”De aici, de lânga noi”. Ma încurajeaza cuvintele lui sa spun cum vad eu ”cerul de lânga noi”. De aici, introducerea.
E prima data când nu gresesc, la Roma, singura fiind, primul metrou, din graba. Mereu, drumurile la Roma m-au dus la Vatican. Stiu pe-aici. Doar timpul e problema. Am de ridicat acreditarea de la Biroul de Presa al Sfântului Scaun pâna la 5 pm. E 5 fara un sfert. M-am chinuit mult prea mult pentru acreditarea asta ca s-o pierd. Si m-am chinuit de un miliard de ori mai mult prin multimea de la beatificare, fara acreditare, ca sa nu fie extrem de important s-o iau. Statia de metrou Ottaviano e un indicator ca lucrurile nu sunt asa cum ne asteptam.
Unul dintre episcopii români cu care urma sa ma intersectez la Roma îmi spusese ca se asteapta 4-5 milioane de pelerini la eveniment. Nu va fi asa. Realizez asta acum, dupa statia de metrou, dupa lumea de pe strada directa ce da în Vatican. În metrou, nu prea plin nici el, un snop de mâini de tineri ce se tineau de aceleasi bare ca si mine poarta bratari cu un eveniment legat de canonizare. Le pozam toti, amuzati. Asa se strâng firele de comunicare – cuminecare: comuniune.
Alerg spre Via della Conciliazione. Mereu îmi vine sa râd, când ma gîndesc la ea. Cei cu care vorbisem înainte de primul meu drum la Roma, acum niste ani, îmi spuneau din cap adresele birourilor pontificale de aici, de pe strada mare ce da în Piata Sf. Petru. Si ma minunam. Acum stiu unele din ele si eu. Doar cifre nu prea retin. Trebuie sa ajung la 5. Ajung, desigur, la 54, unde se tin conferintele de presa ale Sfântului Scaun – aici credeam ca e locul. E celalalt birou… E 5 fara un minut. Unesc substantivele ”grâu” si ”mama” într-o propozitie deloc magulitoare la adresa memoriei mele fata de numere si alerg, pozând, totusi, ce vad interesant, din fuga, spre celalalt birou.
O coada de ziaristi ma linisteste: mai avem înca mult de stat la coada. Parca e o coada la zahar, de demult. În o ora si jumatate am acreditarea, de data asta o am si pentru foto, sa n-am surprize, ca la un alt eveniment din trecut. Reîntâlnesc colegi, conferentiari de la cursurile pe care le-am mai bifat în Roma, slujbasi ai biroului cu care ma mai intersectasem mai demult. E aproape ca o mare familie.
Am acreditare! Ok, cu o poza mai veche, pe care o aveau baietii prin foldere, dar e ok. E ca si cum l-as fi apucat pe Dumnezeu de-un picior. Mai mult, am fost lasata sa aleg ce picior prefer. Pentru ca cel care stabileste acum, de comun acord cu mine, locul unde pot sa stau a doua zi, ma întreaba, dupa ce ma vede extrem de îngrijorata daca s-a trecut acolo ca si pozez sau nu (sunt patita): vrei jos, în piata, sau sus pe colonada? Doar ca, de aleg ”sus”, acolo ramân, cica. Grea decizie, si am doar doua secunde, mai sunt colegi în spate. Nu aveti idee ce înseamna sa alegi în doua secunde, pentru un eveniment major, dupa ce te-ai luptat pentru câstigarea fiecarui centimetru din Via della Conciliazione, pentru a ajunge în piata, la beatificare. Luptat scrâsnit, dormind minute cu capul pe rucsacul polonezei din fata ce-ti preseaza cutia toracica sau pe câte o bordura, strecurându-te, sarind, trecând pe sub, cu forta, cu julituri… Dar aleg jos. O fi fain pe colonada dar vreau oameni. Desi nu e clar pentru nici unul dintre noi unde si ce vom putea face.
Polaci. Polaci care cânta, care danseaza, care au steaguri rosu cu alb ce au schimbat temperatura heraldica a Romei, de câteva zile, ce se bat în mode ale esarfelor si cravatelor cu Ioan Paul al lor pe ele. Acum trei ani am învatat sa-i iubesc pe polaci. Unele tari, unele populatii ne sunt neutre, de nu am interactionat cu ele. Sunt nume pe harta. Pe polonezi îi iubesc de când i-am ascultat, i-am vazut, i-am pozat, facând cu drag parte din marea lor, la beatificarea omului lor drag.
Dar si toti ceilalti, din tari pe care cu greu le-as gasi repede pe harta. (Am spus ”repede”, da?) Care danseaza cu pene pe ei, cu clopotei, cu perne cu Fecioara de la Guadalupe în brate, care poarta haine cu Fericitii ce, de mâine, vor fi Sfinti. Conteaza ca ploua? Dupa ce treci un ocean, chestia asta e un mizilic, un detaliu pe care nici nu îl observi. Mai mult conteaza ca oamenii de ordine au luat garduri metalice în mâini si încearca sa degajeze mai întâi piata, apoi strada mare de cei ce sperau sa poata astepta ceremonia acolo. Sunt cu acreditare de presa, am voie în spatele lor, al oamenilor de ordine. Mi-e cumva rusine de cei care sunt împinsi… Dar fiecare cu meseria lui…
Presa mare, aia cu scule nemaivazute si echipa-armata, da directe din piata deja golita de oameni. Ploua, nici macar nu scot umbrela, undeva în dreapta sus, dincolo de catedrala, e o raza de soare ce se va mari. Stiu eu asta. Si stiu ca e timpul curcubeului pe undeva. Fac câteva poze, alerg la o întâlnire, un miliard de detalii îmi ataca retina si se cer a fi pozate, aici e viata, aici sunt povestile, esti ca într-o mare agitata si nu stii daca sa te lasi dus sau nu de urmatorul val.
Cât stateam la coada dupa acreditare vad trecând steagul nostru, cu un grup. Plecasem de patru ore din tara si totusi, simt cum, acolo, în râurile acelea ce se strâng a mare, în Roma, te poti, surprinzator, înfiora când vezi steagul tau. Acum, când as putea vorbi cu oamenii, nu mai vad vreunul… E plin doar de pelerine, de palarii, de umbrele (chiar si cu niste îngerasi din Madonna din Dresda, a lui Rafael, pe ele), de izoliruri, de scaunele. Daca produsul traditional de atras turistul, în Venetia, e masca, aici, acum, umbrela si pelerina au devenit moneda forte, în mâinile orientalilor ce te atacau pâna mai ieri cu arcuri de triumf închise în plexiglas.
Rezolv câteva lucruri legate de comunicare si o iau spre biserica româneasca a preotului greco-catolic Daniel Veres, care e la doi pasi de locuri atât de dragi: Piata Navona si Academia Pontificala Santa Croce, unde am învatat despre cum sa fac chiar si ceea ce fac azi. Trec de valuri de calugarite, de pelerini condusi de un steag înfipt în bat, de multi, pestriti, diversi, asezati, care nu se vor mai da dusi pâna dimineata, din zona care leaga Radio Vatican de intrarea la Castelul San Angelo. Vad colegi ce pun, rece, camera de filmat în gura oamenilor si le cer replici. Grupurile urla, nu se poate comunica asa, niciodata detasarea nu creeaza punti.
Vad o femeie cu un copil mic în brate, e Patrick, are cinci luni, Mike de doi ani e lânga ei în carucior. Femeia e din Washington, o întreb de micut, îi spun de unde sunt, e mai simplu asa, e mult mai simplu asa. Îmi povesteste cu bunavointa despre munca sotului ei, în Viena, unde învata la un institut fondat de Papa Ioan Paul al II-lea. Amândoi sunt prima data la Roma, planuieste sa stea toata noaptea acolo, lânga San Angelo – doar de va fi ploaie mare va pleca spre cazare. O întreb de îsi doreste ceva, de a venit cu o rugaciune anume, în revers. Spune ca nu, ca papa a fost aproape de familii, ca si-ar dori doar sa-i întareasca familia în credinta ce îi leaga.
Trec de preoti tineri care danseaza, cânta, veselia lor e molipsitoare. Trec de toalete care tocmai sunt curatate – e un aspect extrem de important. Trec de polonezi calari, de cadouri cu un miliard de magneti cu cei doi papi, cu cei patru, chiar – cei ce sfintesc, cei ce vor fi sfintiti. Doar caruselul meu, de dupa San Angelo, e acoperit si trist. Dar, iar, nu e atâta lume ca la beatificare.
Ajung la la Coppelle, îl conving pe parintele Veres sa ma secondeze în povestea pe care vreau sa o ofer colegului Claudiu Ardelean de la Radio Maria, despre Roma de acum. Accepta cu greu, dar eu stiu ca are mereu ceva frumos de spus. Îl stiu de niste ani. Mânuieste si cuvintele bine dar si sufletele, având mereu un ochi atent pentru cei care ajung aproape de el.
Si acum e tot asa, ma piscaleste sa manânc din bucatele sale, îmi potoleste setea. Dar da câte ceva bun atâtor pelerini care intra în biserica sa, deschisa atât de târziu, azi, înainte de canonizare. Îmi spune ca nu stii niciodata ce e în sufletul omului, ce are în spate si de e flamând sau nu. Întinde câte un sandwich si unor poloneze, mama si fiica, ce-i multumesc de parca ar fi primit aur. Mai târziu le vad pe strada, pe trepte, sub o poarta, asteptând în frig a doua zi.
Usa bisericii românesti e deschisa pentru oricine. Intra si doi preoti cu colar, fara fast, unul e cardinalul Josip Bozanic din Zagreb, celalalt e episcopul coadjutant Ivan Šaško. Vorbim relaxat despre catedrala din Zagreb, care mi-e draga, despre Fericitul Alojzije Stepinac, al lor. Cardinalul accepta sa viziteze altarul, paseste spre el cu episcopul sau, unii oameni reusesc si sa ofere si sa dea respect în acelasi timp, chiar si prin felul de a pasi, a vorbi, a privi, e o întâlnire placuta, prind o poza, parintele Veres merita asta dupa frumoasa curgere din interviul dat.
Merg în Navona, dau de o greseala de organizare, biserica de aici trebuia sa fie deschisa toata noaptea pentru polonezi. Nu e. Sunt aici, afara, oameni în carucioare pentru infirmi, oameni ce încearca sa doarma, pe jos. Sunt slujbasii Crucii Rosii ce amenajeaza un cort cu de toate, pentru a doua zi. Merg mai departe, în Piata Florilor, unde, ciudat, nu ajunsesem niciodata, sa-l salut pe Giordano Bruno – si cei prajiti pentru credinta lor, de alta credinta, merita sa fie amintiti în aceasta zi. E greu sa ne salutam, e plin de tineri cu sticle în mâna, mai mult beti, urcati pe monument… Merg mai departe, spre Sinagoga Mare din Roma. Îmi amintesc cum facusem aproape acelasi drum, acum vreo patru ani, cu colegi de la Santa Croce, încercând sa-i duc spre Gura Adevarului. M-a întrebat cineva: dar stii drumul, ai mai fost acolo? I-a raspuns un american: trebuie sa stie, doar e de aici, din Europa.
Sunt singura, e noapte, ajut cu sfaturi doua fete ce cauta Ambasada Frantei, ajung la sinagoga, poze, nu mai merg si pâna la Gura Adevarului, nu cred ca are noutati pentru mine… E deja timpul sa o iau spre Vatican, e trecut de 3 dimineata. Marsaluiesc pe strazi pe care calc prima data, sunt pustii, agitatia începe doar la primul pod, ce da în tunelul de la baza lui Gianicolo. Vad aceeasi culoare de legitimatie la trei fete, una e americanca si sta în Spania, cealalta e poloneza, a treia… nu mai stiu ce e, doar ca e foarte înalta. Ne prezentam, ma duc într-un vârtej cumplit prin tunel, nu vad de ce se grabesc asa, e 4, la 4 jumate se presupune ca întram la Centrul de Presa.
Doar ca presa ajunge strivita între un rând de toalete si o mare de oameni cu carucioare de invalizi. E 4 si un sfert, începem sa nu mai întelegem nimic, totusi, suntem între oameni cu aceleasi acreditari ca ale noastre.
Cândva dupa 4 jumate începe o selectie cumplita, cine e de la presa si cine nu. Ne miscam greu, nu întelegem ce si cum, reusim, totusi, sa trecem de primul control, cel care separa ziaristii de invalizi si de neaveniti. Si ne blocam o vreme acolo. Apar fete cunoscute de la Biroul de Presa al Sfântului Scaun. Încep inerentele glume. Si nervii aferenti. Suntem acreditati 2300 de oameni din 64 de tari, habar n-am de mai sunt români, habar n-am câti polonezi sunt – nu obtin informatiile astea nici zilele urmatoare, desi întreb.
E frig, suntem o mare de oameni cu scule foto si camere de filmat, si pixuri si laptopuri si reportofoane, care tindem sa atacam colonada din stânga, cum te uiti de pe Via della Conciliazione, din spate. Nu ne e clar ce avem voie sa facem si ce nu, si când, si unde. Cândva, înainte de 6, suntem împinsi fortat spre înca un punct de control, de sub colonada. De data asta, împreuna cu preoti, cu episcopi, cu oficialitati. Ma întreb de si regele Spaniei o sa treaca tot asa, prin îmbulzeala asta, daca si cardinalii si episcopii sunt controlati ca noi, îmbrânciti ca noi, cum vad. Ajung în Piata Sf. Petru, e bine, pâna la urma o sa aflam ce si cum.
Ajungem pe un coridor între Obelisc si locul unde va sta papa. Papii, în fine. Nu e rau. Atâta doar ca vin oamenii de ordine si ne hâsâie de acolo. Bun, dar unde o sa stam? Nu se stie. Vine altcineva si ne duce si mai în fata, pe scaune. Perfect! Cu toate astea, îi spun colegului polonez, care învatase la Roma, care lucrase pâna acum în China si care se pregatea sa plece în Rusia: facem pariu ca nu stam nici aici mult mai mult de 10 minute?
Dupa 11 minute pe ceas, jandarmeria, sau ce erau, vrea sa ne ridice. Îi spun colegului: nu plecam. Daca suntem uniti, ce ne pot face? El preia conducerea rebeliunii si striga tuturor: ramâneti la locurile voastre, nu plecam. Jandarmul e capsat, nu stie ce sa faca, îsi cheama colegii, striga la noi, totusi nu pot brusca zeci de oameni de la presa. Cerem sa vina organizatorul. Vine, plouat. Zice: suntem depasiti. Nu stim ce sa facem cu voi. Dar aici nu puteti sta. Va împart – unii veti merge într-un alt loc din piata, altii pe colonada. Ridic mâna pentru colonada – mi-a ajuns cu piata.
Urcam cele 93 de trepte într-un ritm alert. Colegii cara tunuri imense, au teleobiective imense, mie îmi trebuie aerul de acolo de sus. Cine stie de voi mai avea ocazia sa ajung acolo. A, si sa vad, totusi, acele doua puncte albe care vor fi papii.
Vad chiar ceva mai mult. Trec orele si rezistam altor tentative de a fi dati jos de acolo, pe motiv ca o colonada nu rezista la mai mult de 150 de oameni – bine, dar cea de pe partea cealalta are mai multi pe ea, i-am numarat! Stiu cam când trebuie sa ajunga episcopii greco-catolici români, vorbiseram la telefon înainte sa plece de la cazare, eram panicata ca se umple totul si ca ai nostri nu mai apuca un loc. Dar, totusi, la vescovi organizarea a fost ceva mai buna. Îi vad pe PSS Virgil Bercea, PSS Florentin Crihalmeanu, PSS Claudiu Pop strabatând piata spre cealalta colonada, prind chiar si câteva cadre cu ei, de departe. Intra presedintii, regii, ministrii, o pozez pe regina Sofia a Spaniei cum vine cu rochia sa superba, crem, cu piaptanul spaniolesc înalt în par, si ma gândesc la ofilitele noastre consoarte de politicieni, muiate în negru. În fine, treaba lor.
Cu toate tulumbele lor, colegii sunt neatenti. Le dau un cot celor din stânga si dreapta mea – vine Ratzinger! Prind si eu doua poze de departe, dar ale mele, cu simplul pelerin-papa, pe care îl respect, si ma bucur ca am fost prima care l-a vazut. E ca o insigna pentru ziua chinuita de azi. Vine si Papa Francisc, târât oarecum ciudat de monseniorul Guido Marini. Încerc câteva poze si cu el, ies neclare, e departe, asta e, multumim, timpul meu de colonada s-a terminat, mi-e foarte rau, abia asteptasem sa între papa ca sa o pot taia.
Cobor, merg la Centrul de Presa, altul, al treilea, dau de cunsocuti, de profesorul Daniel Arasa Villar de la Santa Croce, e mereu placut sa arati unor oameni de la care ai învatat cum îti foloseste învatatura lor. Vin doi preoti cu ostia printre sutele de ziaristi de acolo. E un moment aparte, deosebit de aparte, uite ca cineva s-a gândit ca e un mediu catolic si ca asa ceva ar fi bine-venit unora dintre noi. Frumos. Papa Francisc vorbeste despre ranile lui Cristos pe care le gasim în cei doi papi anteriori, ce tocmai… hm… devin sfinti. Ma gândesc la chinul celui un milion si ceva de pelerini de afara, unii venind la Roma fara macar o sansa vaga de a fi asa de aproape cum am fost eu de locul în care batea inima lumii catolice, atunci. Sa fie primit, cum spune o vorba frumoasa, sa fie primit.
Se termina totul. Ies iar la aer, dau de capul Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, Sviatoslav Shevchuk, ma opresc doar pentru o fotografie lânga grupul de trei ziaristi cu care vorbeste, nu înteleg limba, nu am rabdare sa termine, îi zâmbesc a multam pentru poza, plec spre piata, garzile elvetiene se opresc cam a mârâiala când ma asez pe jos sub nasul celor ce pazesc intrarea spre fosta Inchizitie ca sa notez o replica de la telefon.
Vorbesc cu Prea Sfintitul Virgil Bercea, episcop grceo-catolic al Oradiei, despre ceea ce tocmai s-a întâmplat, întreb de ce Papa Ioan al XXIII-lea pare oarecum uitat printre milionul de pelerini. Spune ca Papa Ioan Paul al II-lea a fost mai cunoscut de persoane contemporane, si ca e normal sa fie asa. ”Papa Ioan al XXIII-lea a avut un curaj fantastic cu Conciliul Vatican II, care este foarte actual. Noi, în Oradea, chiar avem si moaste ale lui. România se afla dincolo de Cortina de Fier si abia mai târziu am început sa beneficiem de schimbarile aduse de acest conciliu” – a mai spus PSS Virgil Bercea.
Înot înca o vreme prin marea de oameni, acum în maree calma. Dau de romano-catolici din Oltenia, din Moldova, din zona Bucurestiului, ne bucuram sa ne vedem, sa ne vorbim, sa stam sub acelasi steag. Intru sub un imens steag al libanezilor, culcata pe jos, ca sa pozez bucuria lor aparte, în aplauzele lor. Pozez oameni obositi, aproape mai mult obositi decât bucurosi. Pozez o mireasa si un mire, polonezi, cu preotul lor cu tot, ei casatoriti de sapte zile, care înca nu au ajuns în piata, ci asteapta înca la portile ei. Straie calugaresti de o mie de feluri, oameni culcati direct pe jos, în piata, sau pe stive de ziare rupte, sau pe baxuri de apa. Dorm, manânca, se spala – un fel de Flower Power contemporan.
Atâtea mici povesti care încep cu ”de unde esti”, dar mai degraba ramân doar pozele. Si acea oboseala altoita în mod nu prea sigur, acum, cu bucuria. Începe sleiala. Avem doi sfinti noi dar avem si de tras aer adânc în piept, ca, într-un fel sau altul, ziua asta lunga, care a început ieri, sau chiar mai demult, sa se termine.
Si iar… a sfinti pe cineva e ca a lua o insula mâloasa de lânga Venetia si a invita tarile lumii sa-si deschida ambasada acolo, pentru ca ti-ai creat un stat nou. Ca tot ce am trait aici sa aiba un sens, ca efortul sa fie rasplatit, ca sfintenia sa fie atrasa asupra locului, cred ca trebuie sa ne întrebam ce aduc acesti doi noi port-altoi sufletelor noastre. Sa le sadim cu seminte noi. Sa rodim.
Merg spre aeroport, avionul de Bucuresti, alte ore scrâsnite de asteptare, trenul spre Timisoara, tot, mi-e rau, nu se termina, e asa de lung tot si nu se mai termina, dar, ca mai demult, prietenii încep sa multumeasca pentru pozele pe care le ofer, deja, trec pe lânga Portile de Fier, una dintre rarele clipe când ajung aici pe lumina, fac câteva poze. Ma gândesc ce mi-as dori eu, de-ar fi sa fac pe Negutatorul din Venetia si sa pun în balanta, pentru ceva, toata zdroaba de pâna aici, care nu s-a terminat. Saptamâna asta a fost ziua mea de nastere, am stat, zâmbind, în noapte, în gluma, sa momesc o stea cazatoare sa-mi asculte dorinta. Prima s-a dus, nebagata în seama, dar a doua era sa ajung la Roma. Si am ajuns. Hai sa facem un schimb cinstit, ca în bancurile cu pestisorii împlinitori de dorinte, iert steaua, dar, daca tot ati ajuns pâna aici, rabdatori, cu cititul, faceti si voi ce e de facut ca munca papilor astora pe care i-am sfintit sa nu fie degeaba. Cheia e la voi, la noi, la toti. Abia aici începe sfintenia lor. Si cerul de lânga noi.

Sursa: http://oradeapress.ro/