„Orasul Valea lui Mihai a sarbatorit, la sfârsitul de saptamâna trecut, zilele orasului, festivitate cunoscuta sub numele de „Zilele Salcâmului în Floare”. Este o atmosfera deosebita datorata programului diversificat si trairii localnicilor.
Biserica noastra si-a adus aportul obisnuit în crearea acestei bucurii urbane. Sâmbata, 19 mai, la invitatia muzeografului Carmen Zima, clovnii de la Caritas Eparhial Oradea au colorat fetele copiilor în nuantele veseliei nevinovate si le-au daruit baloane multiforme animate de imaginatia piticilor. În curtea muzeului orasenesc, strigatele lor de bucurie s-au amestecat într-un vacarm asteptat cu cel al vuvuzelei clovnilor. Parasind, pentru moment, mesele cu îndeletniciri artizanale, copiii stateau nerabdatori în rând pentru pictura faciala, nazuind asemanarea cu personajele de basm.
Ne-am straduit sa raspundem si asteptarilor spirituale ale adultilor. În sala de expozitie a Muzeului orasenesc au fost expuse icoane pictate pe sticla de catre copii Scolii generale din Simian, îndrumati de profesoara Vancu Mirela. În seara zilei, adultii paseau spre biserica noastra pentru a primi un alt dar spiritual (cu sprijinul Primariei), un concert de muzica religioasa sustinut de corul Bisericii Greco-Catolice „Sfântul Apostol Andrei” din Carei, sub conducerea dirijorului Constantin Cociorva. Cântecele lor au adus pace sufletelor celor de fata, care nu au ezitat sa fredoneze versurile mai cunoscute.
Duminica, 20 mai, s-a dedicat o rugaciune si o expunere comemorativa cu ocazia comemorarii (22 mai) mortii cardinalului Alexandru Todea. Aceasta comemorare a coincis si cu aniversarea sfintirii bisericii noastre. În acest context s-a citat dintr-o scrisoare pastorala a regretatului cardinal: „Casa în care un preot al Bisericii Române Unite cu Roma celebreaza Sfânta Liturghie si se trudeste sa traiasca în Har este loc de pelerinaj”, pentru ca „nu catedralele […] au creat locuri de pelerinaj, ci locurile în care s-a suferit pentru credinta au creat […] catedralele” (15 august 1988). Amintindu-ne de începuturile noastre, i-am multumit lui Dumnezeu ca ne-a ajutat „sa mutam catedrala” noastra între zidurile bisericii actuale, chiar daca suferinta noastra a fost mult mai putin intensa fata de cea ai preotilor si credinciosilor destinatari ai pastoralei. În rugaciunile noastre i-am cuprins pe toti cei care înca traiesc rugaciunea în umilinta Crucii, sârguindu-se a-si înalta un lacas vrednic de rugaciune, dar, si pe cei care, de exemplu confratii apropiati din Vasad, care sunt huiduiti la intrarea în biserica.