„Joseph Ratzinger/Papa Benedict al XVI-lea este unul dintre marii teologi catolici contemporani care poate fi pus alaturi de „corifeii” reînnoirii teologiei secolului XX. În acelasi timp este si unul dintre actorii Conciliului Ecumenic Vatican II, având o viziune clara si în acelasi timp realista asupra evolutiei Bisericii în perioada post-conciliara. Înainte de a patrunde în cristologia ratzingeriana asa cum este prezenta în volumul II al lucrarii Isus din Nazaret (1), este necesar sa întelegem trasaturile definitorii gândirii actualului Suveran Pontif. Mai întâi de toate, Papa Benedict al XVI-lea este sustinatorul continuitatii, fiind preocupat de transpunerea în viata a prevederilor Conciliului Vatican II cu fidelitate fata de traditia bimilenara a Bisericii, „reînnoire în continuitate” si „deschidere fata de spiritul Epocii Moderne”.
Sa nu uitam faptul ca lui Joseph Ratzinger i s-a încredintat redactarea Catehismului Bisericii Catolice, opera monumentala care sintetizeaza întreaga teologie crestina prin definitii si problematizari de actualitate, prin care orice crestin poate gasi un reper rational în interpretarea continutului credintei. Ratzinger readuce în discutie caracterul eclesial al credintei, orice teologie fiind destinata în cele din urma receptiei de catre Biserica. Începând cu lucrarea sa de doctorat, Volk und Haus Gottes in Augustinus Lehre von der Kirche („Poporul si Casa lui Dumnezeu în învatatura despre Biserica a lui Augustin”), Ratzinger reuseste sa ofere, „o abordare ecleziocentrica a conditiilor de viata ale oamenilor din epoca moderna.” (2) Ecleziocentrismul înteles prin prisma primatului „poporului lui Dumnezeu”, si nu sub aspectul strict si reductionist al unei Biserici ierarhice, este una din trasaturile gândirii ratzingeriene. În ciuda problemelor unei lumi istorice, mereu schimbatoare, Biserica detine propriile criterii si propune acele valori universal valabile, un reper ultim pentru omul istoric, oferindu-ne un set de valori ferme în modernitatea târzie. Cultura crestina contemporana este chemata sa unifice „domeniul revelatiei” cu „domeniul ratiunii”, acel fides et ratio care caracterizeaza adevarata credinta.
Dialogul dintre crestinism si gândirea contemporana puternic secularizata nu se poate face pe baza compromisului: Cuvântul lui Dumnezeu are o semnificatie univoca, garantia întelegerii acestuia fiind data de continuitatea învataturii Bisericii, începând cu perioada apostolica, trecând prin perioada de aur a patristicii si prin Epoca marilor sisteme filozofice medievale, pentru a ajunge în timpurile noastre. Epoca contemporana, sceptica fata de posibilitatea cunoasterii lui Dumnezeu, pragmatica si agnostica în ansamblul ei, tinde sa relativizeze valorile si mai ales autoritatea Bisericii, Europa renegându-si mostenirea culturala crestina care de fapt îi ofera o identitate si este izvorul metafizic al unitatii pe care cauta sa o realizeze la nivel politic si institutional Uniunea Europeana. Omul contemporan gândeste în categoriile care îi sunt accesibile, are o conceptie despre lume specifica unui anumit nivel al cunoasterii stiintelor pozitive care îi furnizeaza o serie de cunostinte istorice, despre mediul înconjurator, despre Univers si despre timp, astrofizica contemporana si fizica cuantica oferindu-ne un alt limbaj categorial în care descriem Lumea, în timp ce mesajul Revelatiei divine trebuie actualizat si facut inteligibil în concordanta cu acest specific al culturii omenirii de „acum”.
Aceasta este marea provocare a teologiei contemporane, prezenta ca o necesitate în toate timpurile, de a actualiza mesajul revelat în conformitate cu timpul istoric al omului, beneficiarul Revelatiei. Întreaga doctrina crestina este prezentata de actualul suveran pontif într-o maniera acceptabila pentru omul contemporan în limbajul specific teologiei fundamentale în lucrarea Theologische Prinzipienlehre. Bausteine zur Fundamentaltheologie (1982). Dumnezeu trebuie cautat „dincolo de meandrele fiintarii în timp, iar vastul exercitiu analitic si hermeneutic pe care îl reprezinta opera sa constituie cea mai ampla tentativa de a regasi reperele ferme în continuturile expuse inevitabil timpului vietii pamântesti.” (3) Omului îi este accesibil absolutul numai în Hristos, uniunea omului cu Dumnezeu, de aceea crestinismul dobândeste un caracter absolut si universal, oferind tuturor oamenilor posibilitatea atingerii plinatatii. De aceea si „Figura lui Isus” în opera lui Joseph Ratzinger, dincolo de hristocentrismul din Jesu von Nazareth, devine si sensul existentei istorice actuale si eshatologie cu valente universale, pentru întreaga omenire, fundamentul credintei, sperantei si iubirii, însa nu oricum, ci în Adevar – Veritate.
În acest context, volumul al II-lea al lucrarii „Isus din Nazaret” completeaza evenimentele vietii pamântesti a lui Isus, petrecute „la plinirea timpurilor”, cu cele mai importante momente care marcheaza „misterul pascal al patimii, mortii si Învierii” mântuitoare. Din punct de vedere metodologic, în cuvântul înainte al autorului ni se prezinta modelul exegezei adoptat, preluat dupa modelul lui Marius Reiser prezent în lucrarea Bibelkritik und Auslegung der Heiligen Schrift (2007): o hermeneutica bazata pe datele stiintelor pozitive nu poate fi singura cale acceptabila pentru teologia contemporana, la fel cum nici o sistematizare scolastica nu ar putea fi exhaustiva. În consecinta, Ratzinger propune o cale metodologica care îmbina „hermeneutica credintei” cu „hermeneutica istorica”, pe care Suveranul Pontif o gaseste propusa în Constitutia Dogmatica despre revelatia divina, Dei Verbum, a Conciliului Vatican II: „Deoarece Dumnezeu a vorbit în Sfânta Scriptura prin oameni, în felul oamenilor, interpretul Sfintei Scripturi, pentru a patrunde ceea ce Dumnezeu a voit sa ne împartaseasca, trebuie sa cerceteze atent ce au intentionat de fapt hagiografii sa ne comunice si ce i-a placut lui Dumnezeu sa ne dezvaluie prin cuvintele lor. Pentru a descoperi intentia hagiografilor, trebuie, printre altele, sa se tina seama si de “genurile literare” […] Pentru a întelege corect ceea ce a voit sa afirme în scris autorul sacru, trebuie avute atent în vedere atât modurile de a simti, de a exprima sau de a povesti, curente în mediul si în vremea hagiografului, precum si cele obisnuite în diverse locuri, la acea epoca, în relatiile dintre oameni. Dar, întrucât Sfânta Scriptura trebuie citita si interpretata întru acelasi Duh în care a fost scrisa, pentru a descoperi exact sensul textelor sacre, trebuie avute în vedere cu nu mai putina grija continutul si unitatea întregii Scripturi, tinând seama de traditia vie a întregii Biserici si de analogia credintei. Este sarcina exegetilor sa lucreze dupa aceste reguli pentru întelegerea si expunerea mai profunda a sensului Sfintei Scripturi, pentru ca, printr-un studiu, într-un fel, pregatitor, sa se maturizeze judecata Bisericii. Caci tot ceea ce se leaga de modul de a interpreta Scriptura se afla supus în ultima instanta judecatii Bisericii, care împlineste dumnezeiasca porunca si slujire de a pastra si interpreta cuvântul lui Dumnezeu.” (4)
Capitolul I, intitulat „Intrarea în Ierusalim si purificarea Templului” este dedicat prezentarii evenimentului Floriilor prin care Mântuitorul intra în Saptamâna Mare a vietii Sale pamântesti. Toate gesturile, toate cuvintele si faptele lui Isus au o semnificatie precisa: doreste sa reveleze ucenicilor si prin ei întregii lumi ca El este Mesia. Însa mesianismul lui Dumnezeu este diferit de falsul mesianism politic asteptat de poporul lui Israel al secolului I, departe de triumfalismul asteptat de marea majoritate a oamenilor care asteptau o intrare însotita de „slava” omeneasca. În schimb, Isus ne ofera un alt tip de maretie care are semnificatii universale, însa se desfasoara în umilinta si sub forma vazuta a lui Mesia care intra în Ierusalim „calare pe mânzul asinei”, dupa cuvintele profetului Zaharia (Zah. 9, 9). (5) Autorul se opreste apoi asupra „curatirii” – „purificarii” Templului, un gest autoritar si violent al lui Isus care îi alunga pe negustorii care se îmbogateau speculând practicile devotionale ale timpului. Daca exista riscul unei exegeze care sa îl apropie pe Isus de gruparea zelotilor, cheia interpretativa este data numai de lumina Învierii, în spiritul careia trebuie interpretate toate textele Vechiului si Noului Testament: Isus doreste sa „restaureze” Templul, altfel spus doreste sa îndeparteze orice posibila împiedicare a relatiei Dumnezeu – om. (6)
Capitolul al II-lea, intitulat „Discursul eshatologic al lui Isus”, este dedicat temelor „Sfârsitul Templului”, „Timpul neamurilor” si „Profetie si apocaliptica în discursul eshatologic”. Isus profeteste despre darmarea zidurilor Ierusalimului (cf. Mt. 23:37-38; Lc. 13:34-35), distrugerea Templului fiind consecinta rascoalelor începute în anul 66 d.C. si al contraatacului armatei romane din anul 70 d.C. (7) Distrugerea Templului a condus la aparitia iudaismului rabinic sau talmudic, în timp ce pentru comunitatea crestina a însemnat desprinderea definitiva de cultul veterotestamentar si deschiderea spre celelalte neamuri chemate la mântuire. Acest eveniment ne ajuta sa întelegem si „catolicitatea” ca o chemare universala a tuturor oamenilor spre mântuire, Biserica fiind supusa vointei mântuitoare universale a lui Dumnezeu. Isus ne arata plinirea profetiilor Vechiului Testament, cuvintele Sale nefiind rezultatul unei „clarviziuni”, ci o invitatie spre întâlnirea cu Cuvântul cel viu, o responsabilizare a oamenilor în perspectiva Judecatii finale a viilor si mortilor. (8)
Capitolul al III-lea este dedicat „Spalarii picioarelor”, imagine biblica legata de semnificatia teologica a evenimentelor din Joia Mare : „Ora lui Isus”, „Voi sunteti curati”, „Sacramentum si exemplum – dar si însarcinare: porunca noua”, „Misterul tradarii”, „Doua discutii cu Petru” si „Spalarea picioarelor si marturisirea pacatelor”. Teologia zilei de Joi din Saptamâna Mare este în centrul atentiei, fiind tratata pe parcursul a trei capitole. Deosebit de importante în logica liturgica a Rasaritului crestin, Joia Mare si spalarea picioarelor prezentate în interpretarea teologica a lui Ratzinger poate fi o punte de legatura între traditiile exegetice si liturgice ale întregului crestinism, misterul pascal fiind în centrul istoriei mântuirii neamului omenesc.
Capitolul IV trateaza tema „Rugaciunii Arhieresti” a lui Isus din Ioan capitolul 17, patrunzând semnificatia cuvintelor: „Aceasta este viata vesnica…”, „Sfinteste-i pe ei întru adevar…”, „Eu le-am facut cunoscut numele Tau…”, precum si cele mai înaltatoare cuvinte care ne îndeamna spre unitate: „Pentru ca toti sa fie una…”. Tema se înlantuie dupa logica evenimentelor cu „Cina cea de Taina”, pe care autorul o trateaza în capitolul V, o adevarata teologie a instituirii Euharistiei, centrul vietii crestine si jertfa Noului si Vesnicului Legamânt.
Capitolul al VI-lea este dedicat episodului „Ghetsimani” si cu acest moment patrundem în misterul patimirilor lui Isus. Ratzinger se opreste asupra exegezei anumitor „scene” petrecute pe Calea Crucii: „Calea spre Muntele Maslinilor”, „Rugaciunea lui Isus”, „Vointa lui Isus si Vointa Tatalui” precum si „Rugaciunea lui Isus de pe Muntele Maslinilor din Scrisoarea catre Evrei”, care preia aceeasi tema în lumina biruintei asupra mortii: „El, în zilele trupului Sau, a adus, cu strigat si cu lacrimi, cereri si rugaciuni catre Cel ce putea sa-L mântuiasca din moarte si auzit a fost pentru evlavia Sa, si desi era Fiu, a învatat ascultarea din cele ce a patimit, si desavârsindu-Se, S-a facut tuturor celor ce-L asculta pricina de mântuire vesnica. Iar de Dumnezeu a fost numit: Arhiereu dupa rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 5, 7-10). Capitolul urmator ne introduce în „Procesul lui Isus”, urmând, conform evenimentelor biblice, drumul de la Ana la Caiafa, pâna la momentul prezentarii lui Isus în fata lui Pilat.
Capitolul al VIII-lea, „Rastignirea si Înmormântarea lui Isus”, ne conduce conform metodologiei adoptate de autor spre nararea evenimentului Patimilor, dar mai ales aprofundeaza cuvintele lui Isus rostite pe Cruce, „Parinte iarta-le lor…”, precum si „Batjocorirea lui Isus”, „Isus striga fiind parasit”, „Tragerea la sort”, acel profund „Mi-e sete!” rostit de Isus, „Femeia de la picioarele Crucii – Maica lui Isus”, „Isus moare pe Cruce” si în cele din urma „Înmormântarea lui Isus”. Urmeaza prezentarea „Mortii lui Isus ca Reconciliere (Ispasire) si Mântuire”, o prezentare biblico-teologica a teologiei Sâmbetei Mari, pe care Rasaritul de rit greco-bizantin o sintetizeaza în timpul Sfintei Liturghii prin rugaciunea: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul si pe scaun împreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce esti necuprins”. Personal, în virtutea sensibilitatea liturgice specifice noua, rasaritenilor, regasim din plin în exegeza ratzingeriana si în textele liturghiei greco-bizantine, doua aspecte complementare care aprofundeaza misterul rascumpararii noastre.
Ultimul capitol, intitulat „Învierea din morti a lui Isus”, ne pune în fata plinirii misterului pascal care se petrece prin Înviere. Joseph Ratzinger se opreste asupra celor doua tipuri de marturii ale Învierii, conforme traditiei confesionale sau narative. Autorul ne prezinta apoi „Natura Învierii lui Isus si semnificatia ei istorica”: Isus nu s-a reîntors la o simpla viata biologica, deoarece ar fi trebuit sa moara din nou, dar nu este nici „spirit”, fiind ceea ce definitia de la Calcedon avea sa defineasca dogmatic: Dumnezeu adevarat si om adevarat, trup glorificat si suflet omenesc unit cu Fiul lui Dumnezeu într-o unica realitate personala.
Epilogul este cel al Marturisirii de credinta: „S-a suit la Cer si sede de-a dreapta Tatalui de unde iarasi va sa vina întru marire”. (9) Înaltarea la Cer a lui Isus este si înaltarea naturii noastre umane pe care a îmbracat-o Isus, înseamna prezenta umanitatii noastre în comuniunea perihoretica a Preasfintei Treimi, poarta de intrare în realitatea fericita a Raiului pentru orice om.
Raportarea critica a teologilor la opera lui Joseph Ratzinger este împartita: unii, precum Hans Küng, sunt dezamagiti de viziunea moderata, puternic ancorata în traditie a Suveranului Pontif, în timp ce altii vad în claritatea expunerii o teologie potrivita credintei omului contemporan. Fara speculatii care sa exploreze cai interpretative de avangarda sau inovatii „curajoase”, opera ratzingeriana este o teologie a Magisteriului, menita sa clarifice si sa aprofundeze tezaurul credintei încredintat Bisericii în continuitatea apostolica a unei teologii menite sa însoteasca Revelatia si sa o actualizeze în limbajul cultural al omului concret traitor în istorie. Isus din Nazaret este o lucrare exegetica „clasica” si „moderna” în acelasi timp, adaptata criticii omului contemporan si în acelasi timp în spiritul traditiei calauzitoare. Cititorul gaseste un tratat de cristologie construit dupa o metodologie istorico-critica pertinenta, în care se regasesc atât adeptii limbajului traditional, cât si cei care vor sa conduca speculatiile teologice spre noi directii de dezvoltare. Însa prin tematica abordata, al doilea volum Isus din Nazaret este un tratat scris de un teolog catolic despre misterul pascal, valorificând o teologie biblica care abunda în liturgica Saptamânii Mari atât în Biserica latina cât si greaca deopotriva. Pornind de la ceea ce este comun, de la valorile si traditiile comune, Isus din Nazaret al lui Ratzinger este o invitatie adresata omului contemporan de a-l cunoaste pe Fiul lui Dumnezeu, a se cunoaste pe sine si a cauta mântuirea

(1) Joseph Ratzinger, Jesus von Nazareth: Zweiter Teil: Vom Einzug in Jerusalem bis zur Auferstehung, Libreria Editrice Vaticana, 2011.
(2) Andrei Marga, Absolutul astazi. Teologia si filosofia lui Joseph Ratzinger, Eikon, Cluj Napoca 2010, p. 41.
(3) Ibidem p. 257.
(4) Dei Verbum n. 12
(5) cf. Joseph Ratzinger, Jesus von Nazareth: Zweiter Teil: Vom Einzug in Jerusalem bis zur Auferstehung pp. 32-33.
(6) Ibidem, pp. 43-44.
(7) Ibidem, p. 55.
(8) Ibidem, p. 80.
(9) Ibidem, p. 319.

Alexandru Buzalic