„

„Îndrazniti. Eu am biruit lumea” (In. 16, 33)

Dragi credinciosi,
În ziua Învierii Sale din morti, Hristos paseste triumfator din mormânt pentru a-Si întâlni Mireasa, adica Biserica, dar si pentru a ne întâlni pe fiecare dintre noi în mod personal. Credinta în faptul istoric al Învierii Domnului si speranta în promisiunile pe care Isus le-a facut i-au motivat pe Apostoli si pe urmasii lor sa propovaduiasca aceasta minune, care a ajuns peste veacuri pâna la noi. Evangheliile si Sfintii Parinti ne vorbesc tocmai despre acest eveniment si ne transmit speranta ca, împreuna cu Domnul, si noi vom învia. Si eu doresc astazi sa va vorbesc despre aceasta speranta si nadejde.
Credinta, spune Sfântul Pavel, „este încredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute” (Evr. 11, 1); prin credinta „întelegem ca s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu” (Evr. 11, 3); cu credinta pastram tot ceea ce ne învata Biserica si credinta este aceea care ne întareste speranta care nu moare. Tot Sfântul Pavel ne spune ca „prin nadejde ne-am mântuit; … iar daca nadajduim ceea ce nu vedem, asteptam prin rabdare” (cf. Rom. 8, 24-25). Speranta ne ajuta sa privim si sa tindem spre viitor; cu ajutorul sperantei ne facem planuri si ne împlinim dorintele: speranta este viitorul. Si totusi, sunt momente în viata noastra când atât credinta, cât si speranta în Dumnezeu, ne sunt încercate de „viermele îndoielii” si de loviturile crude ale vietii.

Iubiti credinciosi,
În Saptamâna Patimilor, Isus este vândut, este judecat pe nedrept, unii depun marturie mincinoasa împotriva lui, iar soldatii trag la sorti sa-i ia camasa în timp ce El atârna pe cruce. Oamenii pe care i-a ajutat si pe ai caror bolnavi i-a vindecat trec pe lânga El acum, „clatinându-si capetele, si zicând: Tu, Cel ce darâmi templul si în trei zile îl zidesti, mântuieste-Te pe Tine Însuti! Daca esti Fiul lui Dumnezeu, coboara-Te de pe cruce!” (Mt. 27, 39-40). La fel si cunoscatorii de Lege, liderii poporului – carturarii, batrânii si arhiereii – îl batjocoreau zicând: „pe altii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate sa Se mântuiasca! Daca este regele lui Israel, sa Se coboare acum de pe cruce, si vom crede în El. S-a încrezut în Dumnezeu: sa-L scape acum, daca-L vrea pe El! Caci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 27, 42-43). Dintre multimea mare de ucenici si oameni care-l urmau prin hotarele Israelului, vedem ca sub cruce i-au fost alaturi doar câteva femei speriate si „ucenicul pe care Îl iubea” (In. 19, 26). Nici vremea nu i-a fost favorabila, pentru ca „de la ceasul al saselea”, ne spune Scriptura, întunericul a cuprins „tot pamântul, pâna la ceasul al noualea” (Mt. 27, 45).
În acest context, sub loviturile crude ale vietii, de fapt ale pacatelor noastre, îl vedem pe Isus strigând pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit” (Mt. 27, 46). Oamenii care-l priveau, în loc sa-l ajute, ramân pasivi la suferinta Sa, spunând între ei: „Lasa, sa vedem daca vine Ilie sa-L mântuiasca” (Mt. 27, 49). „Parasit si de Tatal din ceruri” (cf. Mt. 27, 46), Isus moare, si s-ar parea ca moartea are ultimul cuvânt. „Savârsitu-s-a”, a spus Isus pe cruce, „si plecându-si capul si-a dat spiritul” (Mt. 27, 50).
Aceste ultime cuvinte ale lui Isus pe cruce ne dau masura solitudinii totale pe care omul o simte când este lovit în viata. În astfel de momente grele din viata parca toti stau pasivi la suferintele noastre, parca întunericul a cuprins tot pamântul, pâna si Dumnezeu pare prea departe de noi ori, pare ca ne-a parasit. Asa cum s-a întâmplat si cu Isus, în astfel de momente grele din viata noastra cel mai adesea apare cineva care, în loc sa ne dea o mâna de ajutor sau o vorba buna, arunca samânta îndoielii. „S-a încrezut în Dumnezeu: sa-L scape acum” (Mt. 27, 43), i-au spus carturarii lui Isus. „Lasa sa vedem daca vine Ilie sa-l mântuiasca” (Mt. 27, 49), spuneau oamenii. „Te tii mereu în statornicia ta? Blestema pe Dumnezeu si mori!” (Iov 2, 9), i-a spus sotia lui Iov acestuia când a cazut bolnav. De fapt, în aceste cuvinte ale Scripturii ne regasim fiecare atunci când suferinta ne bântuie, când credinta ne este încercata si speranta devine sovaielnica.

Dragi credinciosi,
Când Isus le-a vorbit ucenicilor si apostolilor sai despre patima si moartea pe care o va îndura, mereu le-a spus ca „a treia zi va învia” (cf. Lc. 3, 32-33). Cu toate acestea, „ei s-au întristat foarte” (Mt. 17, 23), si „n-au înteles nimic din acestea” (Lc. 18, 33-34). Doar dupa Înviere aceste cuvinte au fost întelese de catre apostoli, ucenici si de catre femeile mironosite: „de ce cautati pe Cel viu între cei morti?” (Lc. 24, 6), le-a spus îngerul femeilor care au venit la mormânt. „Nu va temeti” (Mt. 28, 5). „Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceti-va aminte cum v-a vorbit, fiind înca în Galileea, zicând ca Fiul Omului trebuie sa fie dat în mâinile oamenilor pacatosi si sa fie rastignit, iar a treia zi sa învieze. Si ele si-au adus aminte de cuvântul Lui” (Lc. 24, 6-8). Mereu, mereu Isus i-a învatat pe ai Sai ca nedreptatea, suferinta si moartea nu sunt vesnice, deoarece dincolo de nedreptate, dincolo de durere, dincolo de suferinta si dincolo de mormânt este Învierea, este Speranta.
Asa cum îngerii le-au adus aminte femeilor de cuvintele de speranta ale lui Isus, cum ca a treia zi va învia, la fel si Biserica propovaduieste de doua mii de ani credinta în evenimentul istoric al Învierii, pentru a le aduce aminte oamenilor si a le da speranta ca nedreptatea, suferinta si moartea nu sunt vesnice. „Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia si pe noi prin puterea Sa” (1 Cor. 6, 14), le aducea aminte Pavel crestinilor din Corint. Credinta în Învierea Domnului a dat speranta si i-a motivat pe primii crestini sa-L propovaduiasca pe Isus la toate neamurile (cf. Mt. 28, 19), riscându-si propria viata. „Pentru ca daca Hristos n-a înviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica este si credinta voastra” (1 Cor. 15, 14). Aceeasi credinta i-a sustinut pe ai nostri dragi înaintasi prin puscariile comuniste, sperând în Înviere, si cu aceeasi credinta au iesit tinerii pe strazi în 1989, sperând într-o lume mai buna.

Dragii mei,
Vremurile nu sunt acelea pe care le-am asteptat. Crize politice, financiare, morale si personale sunt la tot pasul, iar credinta si speranta ne sunt puse la încercare în fiecare moment. Familiile sunt împartite prin tara si strainatate, ne înspaimânta atâtea calamitati naturale, precum si nedreptatea si suferinta din jurul nostru; parca întreaga lume traieste Vinerea Mare, parca întreaga lume este în întuneric. În aceste vremuri este momentul sa ne întoarcem la Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a ne aduce aminte de promisiunile pe care Isus ni le-a facut: „ca prin rabdarea si mângâierea care vin din Scripturi sa avem speranta” (Rom. 15, 4).
De aceea, tocmai acum de Învierea Domnului, nu trebuie sa uitam ca Speranta ne poarta de la întuneric la lumina. „Cu cât se face mai întuneric în jurul nostru”, spune Edit Stein (Malgré la nuit), „cu atât mai mult trebuie sa ne deschidem inima catre lumina care ne vine din înaltimi”, pentru ca „nici o noapte nu este atât de lunga încât sa împiedice rasaritul soarelui”. Oricât de departe am fi unii de altii, în zori rasare soarele, în zori se aduc miresmele, în zori s-au auzit cuvintele „pentru ce cautati pe Cel viu între cei morti?” (Lc. 24, 5), în zori suntem încurajati sa nu ne temem, în zori dispare oboseala si suntem luminati de Lumina, în zori învie Hristos. În zori este un nou început.
Va îndemn sa faceti din aceasta Sarbatoare a Învierii Domnului Hristos un moment de întâlnire personala cu Mântuitorul si de rememorare a cuvintelor pline de speranta pe care ni le-a spus: „îndrazniti. Eu am biruit lumea” (In. 16, 33).

Va doresc Sarbatori Fericite!
Hristos a înviat!