„Cristian Badilita: Preasfintia Voastra, Papa Benedict al XVI-lea a confirmat faptul ca pe 1 mai 2011 va avea loc ceremonia de beatificare a predecesorului sau, Ioan Paul al II-lea. Din perspectiva istoriei crestinismului rapiditatea cu care s-a ajuns la aceasta beatificare nu e ceva extraordinar. Francisc din Assisi a fost sanctificat imediat la cererea „poporului credincios”. În 1983, printr-o bula papala, însusi Ioan Paul al II-lea impunea începerea procesului beatificarii abia la cinci ani de la deces. Doua prime întrebari: de ce s-a ales acest interval, de cinci ani, si de ce Papa Benedict al XVI-lea a hotarât sa nu tina seama de prevederile acestei bule papale?
Virgil Bercea: Canonizarea unei persoane, adica ridicarea ei la gloria altarelor, din partea Bisericii este rodul înlantuirii mai multor aspecte referitoare la persoana respectiva. În primul rând este un act solemn, un act de cult, prin care Biserica recunoaste ca persoana respectiva a intrat în mentalul colectiv al unei comunitati, al unei tari sau la nivel de Biserica Universala ca fiind demna de aceasta slava. Apoi, acestei persoane i se recunoaste profunzimea credintei pe care a trait-o si a împartasit-o în timpul vietii. Acest fapt îndeamna pe toti crestinii sa-si traiasca viata si credinta într-o maniera mai profunda, mai radicala. Conditia ineluctabila pentru ridicarea la gloria altarelor este sfintenia vietii respectivei persoane verificata prin proceduri canonice formale, prin asa zisul „proces canonic” sau „cauza de beatificare, respectiv canonizare” si perceputa de poporul credincios. Toate acestea necesita un anumit interval de timp: mai ales receptarea de catre comunitate, patrunderea în mentalul colectiv si acceptarea de catre un numar cât mai larg de credinciosi ca persoana respectiva a trait o viata sfânta.
Traditia Bisericii face ca anumite decizii sa nu se ia pripit, ci sa se acorde timp pentru ca lucrurile sa se verifice si comunitatea Bisericii sa confirme sfintenia. Sunt legi bisericesti care pot fi promulgate de autoritatea suprema a Bisericii Conciliu, Sinod, Papa si, care pot fi valabile pentru o anumita perioada sau care pot fi schimbate, îmbunatatite, corectate în timp. În acest sens, Papa Ioan Paul al II-lea a emanat în 1983 Constitutia Apostolica „Divinus Perfectionis Magister” referitoare la legislatia privind cauzele sfintilor care prevede, printre altele, ca timpul necesar sa treaca pâna la începerea unui proces de beatificare pentru o anumita persoana care a murit în faima de sfintenie este de cinci ani. Dispensa pentru derogarea de la regula stabilita de sus amintita Constitutie, pentru începerea procesului de beatificare al Papei Wojtyla, a fost data de Papa Benedict pe 13 mai 2005. De altfel, însusi Papa Ioan Paul al II-lea a dat o astfel de dispensa când a fost vorba de începerea procesului de beatificare pentru Maica Tereza de Calcutta, care a fost ridicata la gloria altarelor la doar sase ani si câteva saptamâni dupa moarte.
Papa Ioan Paul al II-lea a fost o persoana si o personalitate cu totul iesita din comun a sfârsitului de secol si a începutului celui de-al III-lea mileniu. Daca ne gândim la vârsta, vigoarea, calitatile umane si intelectuale si, mai ales, la formarea spirituala pe care le avea la începutul pontificatului; daca ne gândim la maniera în care a marcat epoca sa prin faptul ca venea de dincoace de cortina de fier; daca luam în considerare valoroasa mostenire magisteriala pe care ne-a lasat-o alaturi de numeroasele calatoriile apostolice prin care a întâlnit mase imense de oameni crestini si necrestini si carora le transmitea acea iubire inefabila, gratuita si credibila si care le întarea speranta si convingerile în viata si în Domnul; si, daca luam în considerare faptul ca la moartea Papei tinerii cu care începuse acea aventura fantastica a „GMG-urilor”, Întâlnirile Mondiale ale Tinerilor, erau la 35-45 de ani si erau cu totii în piata San Pietro, dar nu pentru a striga „Giovanni Paolo secundo te quiere todo el mundo”, ci „santo subito”; si, în plus, daca mai luam în seama acel pelerinaj la catafalcul pontifului mort a milioane de persoane, în spirit de rugaciune, precum în fata sfintelor moaste, îl întelegem pe Papa Benedict si îi întelegem si decizia de a permite începerea procesului de canonizare printr-o derogare, la câteva saptamâni dupa moartea Papei Wojtyla.
Poporul drept credincios, tineri si vârstnici, oameni simpli sau universitari, europeni sau africani, americani sau asiatici cu totii erau convinsi ca acest om a trait o viata cu si pentru Domnul, o viata de credinta care putea sa fie model pentru toti. Acest popor a vazut stilul de viata al Papei, maniera în care si-a asumat misiunea apostolica, precum si felul în care a acceptat suferinta si si-a dat seama ca este omul lui Dumnezeu, un om al rugaciunii, un om care stie sa asculte glasul Domnului si care întelege lumea contemporana din aceasta perspectiva. Probabil ca va mai amintiti cum sufla vântul în ziua înmormântarii Papei în piata San Pietro, cum învârtea foile Evangheliei pusa pe sicriu, cum sufla „ornatele” episcopilor si cardinalilor care concelebrau – parca era Spiritul Sfânt pe acolo printre noi cu suflul sau cel sfânt si voia sa insufle tuturor convingerea ca acest om se îndrepta direct catre „casa Tatalui” în ceruri si de acolo de sus, de dincolo de zari se roaga pentru noi în fata tronului ceresc.
Da, asa e. A fost un moment extraordinar. As reveni asupra „formalitatilor” ecleziale. Care sunt etapele si conditiile beatificarii si, ulterior, sanctificarii unui credincios în catolicism? Cine se ocupa de „dosarul Ioan Paul al II-lea” si ce s-a întâmplat pâna acum?
Cum spuneam, Biserica Catolica beatifica sau canonizeaza acele persoane care în timpul vietii au trait în mod eroic virtutile crestine sau au murit in odium fidei („din ura fata de credinta”), adica persecutati pentru credinta si pentru Hristos. Se ajunge la beatificare si apoi la canonizare numai dupa ce faima trairii eroice a virtutilor este constatata de catre autoritatea ecleziastica prin reputatia de sfintenie care a intrat în mentalul colectiv al comunitatii crestine din care au facut parte acele persoane si este unanim recunoscuta. Apoi trebuie sa se adauge argumente irefutabile privind miracolele. De altfel, sfintii sau fericitii nu sunt nici zei si nici semizei – sunt persoane care au trait în dragostea Domnului si au devenit servitori fideli si devotati Domnului prin împlinirea poruncilor si trairea Evangheliei si a virtutilor la modul absolut. Originile canonizarii le gasim, în doctrina catolica, în invocarile si rugaciunile pe care credinciosii le-au formulat înca de la începuturile crestinismului. Dumnezeu singur este adorat de catre crestini, lui singur i se aduce cultul de latrie, „adoratie”; cultul de „hiperdoulie” i se aduce doar Maicii Sfinte, iar apoi, sfintilor, prin cultul de „doulie”, li se acorda o reverenta umila si sunt onorati, de catre aceeasi credinciosi, pentru darurile supranaturale primite de la Dumnezeu si, care i-au ajutat sa dobândeasca si sa mosteneasca viata vesnica, sa ajunga în casa Tatalui si sa Îl vada la fata.
Unei persoane care a trait astfel i se poate deschide procesul de beatificare la nivel diecezan, eparhial, iar acest proces trebuie sa urmeze prescriptiile prevazute de Constitutia Apostolica „Divinus Perfectionis Magister”, respectiv toate normele si prescriptiile Congregatiei pentru cauzele sfintilor. Nu voi intra în detalii, acestea se gasesc foarte usor pentru cei interesati.
Postulatorul, caci acesta este termenul tehnic al persoanei care se ocupa de un proces de beatificare, în cazul Papei Ioan Paul al II-lea, este Monseniorul Slawomir Oder, preot polonez care lucreaza de peste 20 de ani în Roma în cadrul Vicariatului. Procesul de beatificare a servului lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea s-a deschis la Roma, de catre Cardinalul Camillo Ruini, la data de 28 iunie 2005 si la Cracovia, în Catedrala Wawel, la data de 4 noiembrie acelasi an. Era normal sa se deschida procesul în ambele locuri, pentru ca Papa fusese Arhiepiscop de Cracovia, iar apoi a devenit Episcopul Romei. Drumul parcurs de procesul de canonizare este cel prevazut de normele în vigoare ale Bisericii, riguros si analitic în acelasi timp. Faza diecezana a procesului Papei s-a încheiat la data de 2 aprilie 2007, moment în care s-au citit procesele verbale care privesc marturiile a 130 de persoane favorabile sau nu beatificarii, respectiv concluziile teologice si istorice în cauza, iar apoi toate documente procesului au fost încredintate Congregatiei pentru cauzele sfintilor.
Una din conditiile beatificarii este atestarea a cel putin doua miracole. Primul, validat, este vindecarea unei calugarite. Cum s-a întâmplat? Puteti reaminti si comenta pe scurt episodul?
Pentru ca procesul sa mearga înainte este necesar sa se întâmple o minune, un miracol verificabil de catre o comisie de medici. Se pare ca acest lucru s-a întâmplat, pentru ca medicii s-au pronuntat favorabil. Este vorba de însanatosirea inexplicabila a maicutei franceze Marie Simon-Pierre care era bolnava de parkinson. Boala i-a fost diagnosticata în 2001; dupa moartea Papei Ioan Paul al II-lea, care si el a suferit în ultimii ani de parkinson, Maica Marie Simon-Pierre a început sa se roage Papei Ioan Paul, sa-l roage sa-i mijloceasca de la Dumnezeu harul vindecarii, iar acest lucru, conform marturiei maicutei, s-a întâmplat în seara zilei de 2 iunie 2005.
„În acea seara”, spune Maica Marie Simon-Pierre, „catre orele 21 am vrut sa scriu ceva si am fost foarte surprinsa sa vad ca pot scrie fara sa tremur. Apoi m-am trezit pe la 4.30 surprinsa ca am dormit si ca ceva s-a schimbat, ca trupul meu nu mai era rigid, încordat ca întotdeauna si ca reuseam sa ma misc normal. Eram complet transformata. Am simtit o forta si o pace interioara precum o nou- nascuta. M-am dus la rugaciune, iar pe la 6 m-am dus cu comunitatea la Liturghie, mi-am dat seama ca bratul stâng se misca si nu mai era blocat. În timpul Sfintei Liturghii am simtit ca eram vindecata. Ceea ce am trait ramâne un mister dificil de explicat în cuvinte”. Si continua calugarita: „Benedict al XVI-lea a autentificat aceasta însanatosire ca fiind miraculoasa. Pentru mine este un mare har, dar în acelasi timp un semn pentru Biserica, pentru Congregatia noastra, pentru Franta si pentru lumea întreaga. Sper ca aceasta însanatosire miraculoasa sa fie un semn, iar telecamerele sa nu mai vina la mine, ci sa se îndrepte catre Hristos care a venit pentru noi si pentru toti cei în suferinta.”
Se pare ca s-ar mai fi întâmplat alte 251 minuni si însanatosiri miraculoase atribuite Papei Ioan Paul al II-lea, dar înainte de a striga „minune”, Biserica este foarte prudenta si acestea sunt meticulos studiate prin cercetari medicale si alte studii care sa confirme realitatea si adevarul. Ceea ce s-a întâmplat cu calugarita Marie Simon-Pierre este considerat de catre Biserica a fi adevarat si a permis Papei Benedict al XVI-lea sa promulge decretul de atribuire al miracolului, necesar pentru beatificarea oricarei persoane, si sa stabileasca data de 1 mai 2011 pentru beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea.
Se stie cât de apropiati au fost Papa Ioan Paul al II-lea si cardinalul Ratzinger înca de pe vremea lucrarilor Conciliului Vatican II. Jurnalistii occidentali considera acest cuplu ca fiind obstacolul principal în calea „modernizarii” Bisericii catolice. Or, faptele dovedesc exact contrariul: ei au facut parte din vocile de deschidere, de aggiornamento, în sens patristic, al catolicismului, reabilitând multi teologi de anvergura care fusesera trasi pe linie moarta în anii 1950. Cum este perceput acest cuplu de catre ierarhia romano-catolica si greco-catolica?
Ultimii doi papi ai Bisericii Catolice sunt doua personalitati puternice care atunci când au ajuns la cârma „corabiei lui Petru”, erau convinsi ca Dumnezeu este stapânul istoriei, iar omul un pion în mâinile iubitoare ale acestuia.
Papa Ioan Paul al II-lea s-a nascut la data de 18 mai 1920 la Wadowice în Polonia, a fost numit episcop auxiliar de Cracovia la 4 iulie 1958 de catre Papa Pius al XII-lea, iar la 13 ianuarie 1964 a fost numit Arhiepiscop de Cracovia de catre Papa Paul al VI-lea, care mai apoi l-a creat cardinal pe 26 iunie 1967. Arhiepiscopul Wojtila de Cracovia a participat la toate sesiunile Conciliului. În schimb, Papa Benedict al XVI-lea s-a nascut la 16 aprilie 1927, iar în timpul Conciliului, ca tânar profesor, a participat si el la Conciliu, ca teolog consultant al Arhiepiscopului de Köln, Cardinalul Josef Frings. În aceasta perioada, profesorul Ratzinger a avut sansa de a se întâlni cu marii teologi Henri De Lubac, Jean Daniélou, Yves Congar, Gérard Philips precum si pe ceilalti cardinali si episcopi din lumea întreaga care participau la acest eveniment extraordinar din viata Bisericii Catolice si de a-si îmbogati mult cunostintele teologice. Si unul si celalalt au participat activ si si-au adus contributia la elaborarea si definitivarea documentelor Conciliului.
Când Ioan Paul al II-lea a fost ales Papa avea 58 de ani, era viguros, puternic si a dat un impuls neasteptat Bisericii si lumii prin gândirea si modul sau de actiune. Cu aceasta vigoare a impus un aggiornamento voit de parintii conciliari si care devenea normalitate, creând echilibru si stabilitate în Biserica. Benedict al XVI-lea a urcat pe „scaunul lui Petru” la 81 de ani, recunoscut ca fiind cel mai bun teolog al Bisericii Catolice. El încearca sa mentina echilibrul si stabilitatea Bisericii dincolo de toate atacurile din interior sau din exterior la adresa acesteia. Primul era profesor de morala cu vadite veleitati filozofice si poetice, deosebit de tenace în darâmarea „zidurilor si a cortinelor”; al doilea este un fin dogmatician, care scrie profund, dar pe întelesul tuturor, cu înclinatii spre muzica clasica si marea literatura, care demonteaza pas cu pas ideologiile si încearca sa aduca pacea si buna întelegere prin promovarea valorilor perene ale credintei. Cei doi s-au cunoscut pe vremea Conciliului, apoi Ratzinger este numit Arhiepiscop de München si Freising, în 1977, iar în 1978 creat cardinal de catre Papa Paul al VI-lea. Ioan Paul al II-lea, în 25 noiembrie 1981, îl numeste Prefect al Congregatiei pentru doctrina credintei. Au lucrat împreuna din 1981 pâna în 2005, 24 de ani, unul ca Papa celalalt conducând cea mai importanta Congregatie – doctrina credintei. De fapt, s-au sustinut reciproc, discret si constant unul pe celalalt. La moartea primului, cardinalii au înteles ca Prefectul de la Doctrina Credintei putea continua si desavârsi o lucrare începuta si astfel l-au ales papa. Unii au impresia ca Papa Benedict doreste sa se întoarca înainte de Conciliu permitând celebrarea Liturghiei lui „San Pio V”. Nu, este o continuitate în deschidere, pentru ca Biserica este mama pentru toti si în Biserica este loc pentru toti. În plus, daca privim acest om cu atentie, Benedict al XVI-lea nu face altceva decât sa-l vesteasca pe Hristos Domnul, fiind convins ca trebuie sa ne încredem în Dumnezeu. E preocupat sa-i întareasca în credinta pe toti crestinii, convins ca în slabiciunile umane singurul reazem este Spiritul Sfânt.
L-ati întâlnit personal pe Ioan Paul al II-lea. Care sunt amintirile directe pe care le aveti si cum l-ati caracteriza?
Da, l-am întâlnit de foarte multe ori pe Papa Ioan Paul al II-lea – când ma vedea, ma recunostea. Dar sunt câteva momente care m-au marcat. Printre acestea, prima întâlnire personala, care s-a întâmplat în octombrie 1990. Eram deja la studii la Colegiul Urban din Roma, iar Preasfintitul Alexandru Todea participa la Sinodul Episcopilor. Astfel am participat, într-o dimineata, la o Liturghie cu papa celebrata în Capela Privata la care au participat si alti studenti români. La sfârsit, Papa ne-a salutat personal pe toti participantii, iar Preasfintitul Todea ne prezenta – eram asa de emotionat, ca nu am putut spune nici un cuvânt si nici nu-mi aduc aminte ce mi-a spus Papa. Apoi lucrurile s-au schimbat si încet, încet am participat la diverse întâlniri, iar la un moment dat am fost chemat de secretarul particular al papei, Monseniorul Stanislaw Dziwisz, pentru a-i citi papei un text în limba româna. Papa trebuia sa tina un discurs în româna si voia sa auda pronuntia româna. Când am ajuns, pe un coridor laturalnic, la apartamentul Papei am fost introdus direct, iar papa s-a apropiat de mine, mi-a pus mâna pe dupa cap pe umar si ne-am îndreptat împreuna spre o masuta. Cred ca picioarele mi se împleticeau, dar Papa mi-a spus foarte natural si jovial: „Te rog sa-mi citesti acest text tare si rar.” Mi-am facut curaj, dar oricum primele cuvinte cred ca le-am bâlbâit, apoi mi-am revenit si am citit textul clar. Stiam ce trebuie facut, deoarece Preasfintitul Todea, în alte ocazii, ma pusese sa repet de multe ori texte pe care uneori le turuiam. A mai fost un moment cu totul deosebit, în timpul vizitei de la Bucuresti, când, la Cimitirul Bellu, m-a prins de mâna si mergeam împreuna la pas spre mormântul Cardinalului Iuliu Hosu. Eu eram un mic baston pentru un „mare om”, pentru „Karol cel Mare”.
Asa cum foarte multa lume l-a iubit pe Papa Ioan Paul al II-lea si eu l-am iubit din tot sufletul si am plâns la catafalc îngenuncheat ca în fata unui sfânt. Acolo, stând în genunchi, alaturi de alti episcopi si cardinali, am înteles cât de mult a însemnat acest om pentru noi.
Cunoastem foarte bine rolul, direct si indirect, pe care acest „Papa de la Rasarit” l-a jucat în procesul de descompunere a regimurilor comunist-ateiste. În Europa de Est a fost un Papa iubit; în Europa de Vest, a fost „controversat”. Pentru Europa de Est el a fost un adevarat om al lui Dumnezeu, un eliberator, mesager al Evangheliei; pentru Europa de Vest, care se intereseaza mai mult de „mistica prezervativului” decât de Dumnezeu, el a fost socotit ca un „reactionar”. Nu credeti ca beatificarea lui va stârni reactii ostile în rândul „intelectualilor” vest-europeni, care se vor repercuta negativ asupra Bisericii catolice?
Sigur ca da, controversele de toate genurile le gasiti deja în întreaga mass-media. Unii cânta „aleluia”, altii vad o mascarada în tot procesul de beatificare; unii îl vad ca un „eliberator” pe Ioan Paul al II-lea, altii ca un „populist”. Din pacate, multi dintre intelectualii europeni sunt de stânga, deci usor comunisti, chiar daca unii dintre ei sunt foarte bogati. Aceasta tendinta de stânga a fost si ramâne anticatolica, antiDumnezeu si promoveaza ideile comuniste în straturi foarte largi ale societatii, ideologizeaza si ceea ce ar trebui sa ramâna la nivelul bunului simt. Cu siguranta acestia si media coordonata de acestia sunt împotriva canonizarii lui Ioan Paul al II-lea. Adevarul este ca marea majoritate a catolicilor se bucura si doresc canonizarea Papei Wojtila, ei au asteptat în tacere, la rând, zi si noapte pentru a trece si a se ruga în fata catafalcului, ei au strigat în piata „santo subito” si, alaturi de acestia multi, foarte multi necatolici se bucura si ei pentru acest eveniment. Pacat ca acesti intelectuali nu au trait câteva luni în „paradisul” comunist prin care am trecut noi, sau n-au experimentat „fenomenul Pitesti” si „zarca” de la Signet.
Exista vreo legatura între canonizarea cuiva si cultul personalitatii?
Biserica prin sfintii ei nu promoveaza nicidecum un cult al personalitatii. Stim bine cine au fost un Napoleon, un Marx, un Lenin, un Hitler, un Pol Pot, un Fidel Castro. Biserica, în schimb, aduce un cult liturgic unei persoane pe care Dumnezeu a binecuvântat-o cu harurile sale, iar aceasta a raspuns chemarii divine. Si, la fel de bine stim cine este un Sfânt Francisc din Assisi, o Sfânta Tereza de Lisieux, o Maica Tereza de Calcutta sau un Ioan Paul al II-lea. În putine cuvinte, sfintenia unei creaturi nu este nimic altceva decât manifestarea, expresia sfinteniei lui Dumnezeu.
De ce papalitatea are „presa proasta” în rândul jurnalistilor si a intelectualilor vest-europeni, ba chiar si în rândul multor catolici? În Franta, aproape 50% dintre catolici se declara anti Benedict al XVI-lea si nu putini erau ostili lui Ioan Paul al II-lea.
Pentru ca Papa spune Adevarul si propovaduieste Evanghelia lui Hristos, poruncile dumnezeiesti, valorile morale si principiile fundamentale dupa care sa se conduca persoanele, tarile si lumea. El propovaduieste binele comun si viata si … Pentru aceste lucruri simple, dar cu valoare perena, este normal ca Papa sa aiba „presa proasta”. Presa nu are nevoie de ceva stabil. Când totul se misca, când nu mai sunt valori, raul devine punct de referinta, creeaza stiri de senzatie în fiecare zi si la orice ora. Dureroasa problema a pedofiliei în rândul preotilor o putem încadra în acest context. Presa a creat stiri de senzatie si a reusit sa arunce o lumina foarte proasta asupra întregii Biserici. Stim cu totii ca nu exista padure fara uscaturi – aceasta nu scuza abuzurile, din contra întareste regula. Preotul este un „alter Christus”, iar acei preoti trebuiau sa-si aduca aminte de acest lucru si nu ar fi trebuit sa se comporte asa cum s-au comportat. Dar Papa personal s-a implicat pentru a se face lumina, iar cei vinovati sa plateasca în fata oamenilor si a lui Dumnezeu. În acelasi timp, aceasta nu înseamna ca va disparea pedofilia. Aceste abuzuri au zguduit Biserica, dar presa nu trebuie sa demonizeze ori sa transforme în ideologie fapte de acest gen. Doar Adevarul ne face liberi, iar Papa, cu multa întelepciune merge pe acest principiu. Adevarul este unul Singur – Hristos, iar preotul trebuie sa se raporteze mereu la Hristos.
Mai este o categorie de presa, destul de larga, care nu numai ca nu reuseste sa vada niciodata binele facut de Biserica, dar si pe acesta îl contorsioneaza si-i da interpretari din cele mai diverse. A procedat astfel în timpul Pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea si continua sa o faca acum, dar, repet, Biserica nu se ghideaza dupa presa, sau dupa mass-media, ci dupa Evanghelie, Sfânta Traditie si dupa magisteriu. Biserica si Papa respecta libertatea de constiinta, libertatea si libera exprimare a presei si promoveaza etica si deontologia profesionala în transmiterea adevarului si a binelui de catre mass-media.
Cum ati caracteriza pontificatul lui Ioan Paul al II-lea?
Un pontificat binecuvântat de Dumnezeu, cu multe încercari si cu multe împliniri.