„O impresionanta personalitate, Petru Maior (1760 – 14 februarie 1821)”,

„Motto: „Ca si filologiei, el a dat istoriei aceeasi haina supla stiind sa concentreze spiritul si tot ce era înnoitor, mobilizator în istoriografia Scolii Ardelene” (George Ivascu)

,,Tezele istorice si lingvistice de baza ale lui Petru Maior sunt astazi adevaruri atât de curente si de unanim acceptate, încât numele autorului nici nu se mai citeaza, atât de adânc au patruns ele în constiinta noastra culturala. Acesta este cel mai mare omagiu pe care posteritatea îl aduce memoriei lui Petru Maior”, afirma lingvistul si profesorul universitar clujean, membru corespondent al Academiei Române, D. Macrea (1907-1988), cunoscut prin lucrari de specialitate de înalta valoare, cum este „Dictionarul limbii române moderne”, aparut sub directia sa, dar si prin calitatile sale umane de exceptie.
Eruditul profesor ne da drept an al nasterii lui Petru Maior anul 1760, si pe acesta îl retinem, gasind la alti autori o incertitudine, oscilând între 1756-1760.
Numele lui Petru Maior este strâns legat de ceilalti reprezentanti ai Scolii Ardelene, Samuil Micu Clain, Gheorghe Sincai si I. Budai-Deleanu, din veacul luminilor, si de toate generatiile Scolii Ardelene care au urmat, caci fiecare generatie prelua faclia si o ducea mai departe. Ceea ce unul nu reusea sa faca, continuau urmasii, aceasta solidaritate s-a transmis peste veacuri. Ei toti au fost exponentii aspiratiilor nationale si sociale ale românilor din Transilvania si „factori activi pentru faurirea culturii noastre moderne”. De asemenea, ei toti sunt fiii Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolica, creatoarea Scolii Ardelene.
Petru Maior este fiul protopopului greco-catolic Gheorghe Maior din Capusul de Câmpie, judetul Mures, localitate în care s-a nascut. La Capusul de Câmpie Petru Maior a urmat scoala primara, clasele gimnaziale la Colegiul Reformat din Târgu Mures, iar liceul la Blaj (1771-1774). Continua studiile la Roma si Viena, la Roma, teologia si filozofia, la Colegiul „De Propaganda Fide” (1774-1779), la Viena, dreptul (1779-1780), la finalul carora se înapoiaza la Blaj (1780), unde este numit profesor de logica, metafizica si dreptul natural. Dupa patru ani paraseste Ordinul „Sfântul Vasile cel Mare” în care intrase si, ca preot, primeste Protopopiatul Reghinului si al Gurghiului (1785-1809). Timp de 20 de ani, cât a fost protopop, s-a remarcat printr-o intensa activitate, tinea conferinte pentru cultura preotilor si a poporului, sprijinea si controla scolile confesionale satesti. În anul 1809 se stabileste la Buda, unde va fi „craiesc revizor”, corector al cartilor românesti care se tipareau în importanta tipografie de la Buda unde lucrase înainte Samuil Micu. Dupa marturisirea sa, a optat pentru acest serviciu „mai mult sa poata sluji neamul”. La Buda a trait si a lucrat pâna la sfârsitul vietii, 14 februarie 1821.
Reprezentantii Scolii Ardelene au fost sprijiniti de Episcopia Româna Unita cu Roma de Oradea. Episcopul Ignatie Darabant (1788-1805), care a sustinut literatura si cultura noastra nationala, îi primea în casa si la masa sa când poposeau la Oradea, în drum spre Buda, Viena si Roma pentru studiu si documentare. Samuil Micu Clain , Gheorghe Sincai si Petru Maior obisnuiau sa se roage în fata iconostasului din Catedrala „Sfântul Nicolae”. Aceasta imagine a lor s-a pastrat mult timp la Oradea.
Petru Maior a reusit sa-si publice în timpul vietii operele cele mai importante si sa aiba o mare influenta asupra contemporanilor si a posteritatii, ceea ce îl determina pe Nicolae Iorga sa intituleze cel mai mare capitol din „Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea”: „Epoca lui Petru Maior”.
Petru Maior a scris lucrari teologice: „Didahii, adica învataturi pentru cresterea fiilor, la îngropaciunea pruncilor morti” (Buda, 1809), „Propovedanii la îngropaciunea oamenilor morti” (Buda, 1809), „Predice, sau învataturi la toate duminicile si sarbatorile anului” (1810-1811) si „Procanon”, opera care prezinta si explica canoanele bisericesti. Prin lucrarile teologice a urmarit sa ridice constiinta credinciosilor, fapt pe care îl marturiseste: „Se cade pururea si necurmat a se face poporului învatatura pentru ferirea de pacate si sporirea în fapte bune si a-l deprinde cu maiestria de a se cunoaste pe sine”. Petru Maior a fost si un mare orator, predicile lui remarcându-se prin deosebite calitati literare.
Ca istoric ne retine atentia în primul rând prin respectarea adevarului: „Eu totusi, pentru dragostea adevarului cu care îmi este învapaiata inima, mai bucuros am fost sa sufar primejdia decât sa las a se însela cei viitori…” (D. Macrea, „Lingvisti si filologi români”, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1959, p. 53).
Dintre lucrarile istorice opera principala a lui Maior este „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” (Buda, 1812), cu deviza „Anevoie este a nu grai adevarul”, în care trateaza originea si continuitatea elementului roman în Dacia. Sunt si doua anexe: „Disertatiune pentru începutul limbei românesci” si „Disertatiune pentru literatura cea vechie a românilor”. Opera are 25 de capitole, ultimele patru trateaza situatia românilor de peste Dunare pâna la venirea turcilor. Autorul sustine cu argumente de ordin istoric, filozofic si psihologic originea pur romana a poporului român. Pentru reprezentantii Scolii Ardelene, câstigarea drepturilor românilor era posibila prin dovezi istorice si lingvistice. Opera se distinge printr-o prezentare critica si polemica în problemele esentiale ale istoriei noastre, ale originii si continuitatii, contestate de unii istorici straini, cum sunt istoricii austrieci: F. J. Sulzer, J. K. Eder, J. Ch. von Engel si B. Kopitar.
O alta lucrare istorica este: „Istoria Besearecei Românilor, atât a cestor din coace, precum si a celor din colo de Dunare”, Buda, 1821. Lucrarea are doua parti: istoria crestinismului la români, în care, cu argumente, dovedeste ca poporul român s-a nascut crestin datorita colonistilor romani adusi în Dacia. Tot aici trateaza Unirea cu Roma, la 1700, si urmarile benefice ale revenirii la Biserica Romei. În partea a doua prezinta istoricul Episcopiilor din Transilvania.
În lingvistica, Petru Maior, considerat un lingvist modern, a afirmat adevaruri ramase valabile pâna în zilele noastre. Principalele lucrari în acest domeniu sunt: „Dialog pentru începutul limbii române între nepot si unchi”, „Ortographia romana sive latino-valachica una cum clavi qua penetralia originiationis vocum reserantur”, aceste doua publicate în fata „Dictionarului de la Buda” (1825), si cele doua „Disertatii” amintite mai sus. Spre deosebire de Samuil Micu si Gheorghe Sincai care sustineau ca limba româna „continua limba latina clasica”, Petru Maior „stabileste ca limba româna, ca si celelalte limbi romanice, este continuatoarea limbii latine populare”, precizare facuta printre primii lingvisti europeni. Retinem si comparatia cu limba italiana, care, „prin ai sai învatati s-au abatut de la limba poporului roman cea veche”, de aici afirmatia: „limba poporului romanilor celor de demult vecuieste pâna astazi în gura românilor nostri”. Si concluzia: „Asa dara, limba româneasca e mai curata limba latineasca a poporului roman celui vechi decât limba italineasca” (Op. cit., p. 60). Petru Maior contesta existenta în limba noastra a elementelor de substrat si a influentelor nelatine, dar are o conceptie moderna asupra neologismelor, prin care limba se îmbogateste, si indica drept surse limba latina si limbile romanice.
Petru Maior a contribuit si la elaborarea primului dictionar etimologic al limbii române, „Dictionarul de la Buda” (1825), la care au lucrat Samuil Micu, canonicul oradean Ioan Corneli si altii.
În ceea ce priveste scrierea si ortografia limbii române, a fost, ca toti reprezentantii Scolii Ardelene, adeptul scrierii cu caractere latine. Lui îi datoram în ortografia noastra semnele diacritice de sub s si t, precum si scrierea dupa modelul italian a lui: che, chi, ghe, ghi.
Petru Maior, cu modestie, spunea adesea: „Eu numai cât am aruncat samânta…”, considerându-se un întemeietor. Dar meritul sau prin tot ce a creat este esential: „a introdus în istoriografia si lingvistica noastra principiul critic ca baza a cercetarilor”. Prin Scoala Ardeleana, deci inclusiv prin opera lui Petru Maior, „istoria înceteaza de a mai fi la noi simpla povestire, ci analiza critica a faptelor si a izvoarelor, iar în lingvistica se introduce metoda istorica în explicarea formarii si a dezvoltarii limbii noastre” (Op. cit., p. 66).
Anul acesta se împlinesc 250 de ani de la nasterea lui Petru Maior si 189 de la stingerea sa din viata. Este un moment în care din nou ne plecam cu recunostinta în fata Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolica, neostenita Biserica în a da tarii valori nemuritoare, create de preotii si oamenii ei de cultura, „cu sinceritatea si caldura data de convingerea adânca despre dreptatea cauzei ce apara”. Petru Maior a fost unul dintre preotii acestei Biserici, model „de smerita slujire” a Bisericii si a culturii poporului sau.

Bibliografie
1. G. Ivascu, „Istoria literaturii române” I, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1969.
2. N. Iorga, „Istoria literaturii românesti în veacul al XIX-lea”, Ed. Minerva, Bucuresti, 1983.
3. D. Macrea, „Lingvisti si filologi români”, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1959.
4. * * * „Scoala Ardeleana”, Editie critica, note, bibliografie si glosar, Ed. Minerva, Bucuresti, 1983.