AcasăŞtiri201813 Septembrie: Argumentarea martiriului episcopului Valeriu Traian Frenţiu 1

Episcopia Greco-Catolică Oradea

Adresă:

Str. Mihai Pavel nr. 4
410210 - Oradea
România

Telefon:

+40.259.436.492 +40.359.410.844 +40.359.410.845

Fax:

+40.259.430.509

Email:

Utilizatorii care au cont de email pe acest site, se pot autentifica folosind:

Ştiri

Argumentarea martiriului episcopului Valeriu Traian Frenţiu 1

Argumentarea martiriului episcopului Valeriu Traian Frenţiu 1

Scurtă biografie
Fiul lui Ioachim, preot greco-catolic, şi al Rozaliei Demeter, s-a născut la Reşita, judeţul Caraş-Severin, la 25 aprilie 1875. A primit Botezul şi Mirul la 23 mai din acelaşi an. A frecventat şcoala elementară în localitatea natală, apoi a mers la Blaj, la Gimnaziul superior, unde a luat examenul de maturitate în 1894. A fost trimis de îndată ca student al Eparhiei de Lugoj la Seminarul central din Budapesta. Hirotonit preot la Lugoj în 20 septembrie 1898, a fost apoi trimis la Viena, la Augustineum, unde a obţinut doctoratul în teologie în 1902.
Întors în Eparhie, a îndeplinit diferite funcţii în Curie, apoi, în 1904, a fost numit protopop de Cugir. În 1912, pentru meritele sale a ajuns să conducă Vicariatul foraneu de Haţeg. La sfârşitul anului 1912 a fost numit episcop de Lugoj. În 1920, Papa Benedict al XV-lea l-a numit asistent al Tronului pontifical. În 1922, a fost transferat la sediul episcopal de Oradea. Datorită posibilităţilor financiare deosebite ale Eparhiei, a putut deschide şcoli confesionale în Oradea şi a construit acolo Seminarul mare şi Institutul teologic, pentru a primi numeroasele vocaţii. S-a implicat în construirea de noi biserici, precum şi în apostolat, aducându-i în Eparhie pe Părinţii Asumpţionişti, pe Oblatele Asumpţioniste, pe Franciscanii conventuali şi alte congregaţii. În 1940, l-a primit ca auxiliar pe episcopul Ioan Suciu. În acelaşi an, din pricina ocupării nordului Transilvaniei de către Ungaria horthystă, în urma Diktatului de la Viena (1940), a trebuit să se refugieze la Beiuş, rămas în România. Aproape întreg teritoriul Eparhiei de Oradea ajunsese să facă parte din Ungaria şi a fost încredinţat episcopului de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, ca administrator apostolic. În 1941, întrucât scaunul metropolitan de Alba Iulia şi Făgăraş rămăsese vacant, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost numit administrator apostolic al acestuia, rămânând în acelaşi timp episcop de Oradea. A condus Arhieparhia cu multă demnitate şi înţelepciune în tot decursul războiului, până la începutul anului 1947, apoi s-a întors în Eparhia de Oradea, al cărui teritoriu fusese reintegrat în România după război. În 1948 a fost numit arhiepiscop ad personam de Papa Pius al XII-lea.
Ca decan de vârstă al episcopilor greco-catolici, a prezidat toate conferinţele episcopale din timpul vacanţei scaunului metropolitan de Alba Iulia şi Făgăraş (1941-1948), a reprezentat Biserica Română Unită în faţa autorităţilor şi a condus astfel rezistenţa acestei Biserici în faţa atacului întreprins împotriva ei de guvernul comunist, din ură faţă de credinţa catolică şi faţă de comuniunea cu Scaunul Apostolic.
A fost arestat în noaptea de 28-29 octombrie 1948, odată cu ceilalţi episcopi greco-catolici. Alături de aceştia, a fost dus mai întâi în lagărul organizat de Securitate în vila patriarhului ortodox din comuna Dragoslavele, apoi în lagărul organizat la mănăstirea ortodoxă de la Căldăruşani. În 1950 a fost transferat în închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet. Deşi s-a îmbolnăvit grav din pricina condiţiilor neomeneşti de viaţă, n-a primit niciun fel de îngrijire medicală şi a murit acolo la 11 iulie 1952, înconjurat de fraţii săi întru episcopat.
.
1. Calea Crucii şi moartea episcopului
PS Frenţiu era „grav bolnav” în iarna lui 1947, când împlinea 73 de ani. După 6 luni, el a fost, totuşi, prezent la Conferinţa episcopală care a avut loc la Oradea la 17.06.1948. În plus, în memoriile sale, părintele Iuliu Raţiu arată că de-abia în lagărul de la Căldăruşani a realizat că episcopul Frenţiu suferea şi de o boală hemoroidală. Din cauza problemelor periodice de sănătate pe care le-a avut până la moarte, Servul lui Dumnezeu a avut de dus o povară cu atât mai grea pe Calea Crucii parcurse de întregul Episcopat al Bisericii Greco-Catolice Române.
a) Arestarea
Există 3 mărturii privitoare la momentul şi desfăşurarea arestării episcopului Frenţiu. Fiecare dintre acestea are un unghi de vedere diferit, dar toate dau o idee clară asupra perfidiei şi ticăloşiei cu care au fost trataţi episcopii greco-catolici.
- Prima mărturie o găsim într-un manuscris redactat chiar de episcop în lagărul de la Căldăruşani:
În 29 oct[ombrie] 1948, noaptea, la ora unu (1), am fost sculat din somn de şefii Siguranţei şi poftit să plec la Bucureşti la Ministerul Cultelor, având ei ordin să-mi pună la dispoziţie maşina, accentuând că nu sunt arestat, ci numai poftit de Dl Ministru. Seara, sosind la Bucureşti, am mers la Min[isterul] de Interne, zicând că trebuie să se prezinte că au sosit.
După o aşteptare de o oră în maşină m-au poftit în salon până când se informează când mă primeşte Dl Ministru. Intrând la Ministerul de Interne, m-au condus într-o celulă din beciurile Min[isterului], unde era deja P.S. Aftenie […].
- A doua mărturie îi aparţine episcopului Iuliu Hossu:
Fratele Valeriu, căruia i s-a spus că este dus la Bucureşti în audienţă la dl. ministru, n-a voit să plece până nu va liturghisi; aşa au aşteptat până s-a pregătit şi a terminat sf. liturghie; a fost adus cu un jeep mic şi astfel a avut o călătorie foarte grea, fără întrerupere de la Oradea la Bucureşti; de altcum, era slăbit din boala grea din iarnă, din care încă nu se refăcuse deplin; astfel, era suferind.
- A treia mărturie a fost culeasă de părintele Anton Moisin de la cantorul Traian Cristea, care fusese de faţă la arestare. Iată mărturia acestuia, redactată de părintele Moisin:
În noaptea de 28/29 octombrie 1948, o echipă de cca 10 agenţi de poliţie s-a prezentat la palatul episcopal din Oradea, pentru a-l aresta pe episcopul român unit (greco-catolic) de Oradea, Valeriu Traian Frenţiu. Un martor, pe nume Traian Cristea, cantor la Ep. V. Tr. Frenţiu, care în acea noapte era cu Episcopul Frenţiu, mi-a spus că echipa de arestare l-a silit, pare-se, pe pr. Man să-l cheme pe Episcop, ceea ce s-a şi întâmplat, acesta fiind bolnav.
Episcopul le-a cerut voie agenţilor să facă o Sf. Liturghie, ceea ce i s-a admis. În cameră au rămas vreo 2-3 agenţi, alţii fiind în apropiere. Martorul care mi-a relatat […] a rămas la Sf. Liturghie şi a dat răspunsurile (fiind de faţă numai el şi agenţii de pază). De atunci, martorul acesta nu l-a mai văzut pe Episcop niciodată.
După două nopţi petrecute în celulele Ministerului de Interne, „audienţa” celor cinci episcopi greco-catolici la Ministrul Cultelor (episcopul Hossu fusese în ajun) a avut drept obiectiv să se verifice dacă nu cumva vreunul dintre ei ar fi fost dispus să cedeze (v. capitolul Calea Crucii comună, 1948-1956).
b) Lagărul de la Dragoslavele
La 31.10.1948, la ora 15, episcopul Frenţiu a fost dus, împreună cu toţi episcopii greco-catolici care se aflau la Ministerul de Interne, în lagărul organizat în vila de odihnă a Patriarhului din localitatea Dragoslavele. Lagărul se afla sub controlul Securităţii, iar din ziua de 18.11.1948 a fost păzit de militari şi a avut regim de închisoare (v. capitolul Calea Crucii comună, 1948-1956).
Episcopul Frenţiu a fost instalat la etaj, într-o „micuţă cămară”, lângă camera rezervată Patriarhului.
c) Spitalul din Rucăr
La două săptămâni după sosirea în lagărul de la Dragoslavele, episcopul Frenţiu a ajuns în situaţia de a trebui să fie internat într-un spital. În acel interval, în care nu fusese încă instalată paza militară, episcopul Frenţiu a fost consultat şi îngrijit, pe cât se putea în acele condiţii, de medicii locali, însoţiţi de agenţi care supravegheau.
Cu ocazia primei sale „vizite” la Dragoslavele, care a avut loc în zilele de 14 15.11.1948, aşa cum putem citi în memoriile episcopului Hossu, patriarhul Justinian „s-a interesat de boala P.S. Valeriu al Orăzii şi s-a arătat preocupat de aşezarea dânsului la spitalul Burghelea, cum dorea, şi a promis că va face tot posibilul pentru a fi dus la Bucureşti, promiţând că va trimite maşina sa pentru a-l transporta”.
Securitatea a respins însă soluţia Patriarhului. Câteva ore după plecarea acestuia, adică la ora 22.00, în urma ordinului verbal al directorului general al Securităţii, Gheorghe Pintilie, episcopul Frenţiu a fost dus la spitalul din Rucăr, spital aflat încă în construcţie. El a rămas acolo până la 5.01.1949, deci aproape 7 săptămâni, deşi ceruse de repetate ori să fie trimis la Bucureşti pentru a fi operat, aşa cum i-a promis Patriarhul.
d) Lagărul organizat la mănăstirea Căldăruşani
După patru luni trăite la Dragoslavele, episcopii au fost urcaţi în maşini la 26.02.1949, ora 17 şi au ajuns la 27.02.1949, ora 3 în lagărul organizat în fosta şcoală de cântăreţi bisericeşti de la Mănăstirea Căldăruşani. Nimic nu fusese pregătit pentru primirea episcopilor, în afară de sârma ghimpată din jurul lagărului şi de prezenţa pazei militare. Clădirea era dezafectată după cutremurul din 1940 şi nu fusese încălzită de ani de zile. PS Frenţiu a suferit mult din cauza condiţiilor igienice de acolo (v. capitolul Calea Crucii comună, 1948-1956). În intervalul de 1 an şi 3 luni cât au stat episcopii la Căldăruşani, el s-a simţit iarăşi rău din cauza alimentaţiei nepotrivite şi a lipsei de tratament de specialitate.
e) Încarcerarea la închisoarea Sighet
La 25.05.1950, la ora 1.00 noaptea, episcopii şi preoţii aflaţi în lagărul de la Căldăruşani au fost introduşi în două dube mari, fără ferestre. Nu li s-a spus unde vor fi duşi. Părintele Iuliu Raţiu arată în memoriile sale cât de inuman a fost acest transport: fără ventilaţie, miros de benzină arsă, lipsă de lumină. Mulţi vomau la viraje într-o găleată pregătită din timp de Securitate. În seara zilei de 25.05.1950, orele 21, cele două dube au intrat pe poarta închisorii Sighet.
Două dintre principalele cauze care au dus la moartea deţinuţilor politici din închisoarea Sighet, deci şi la moartea episcopului Frenţiu, au fost înfometarea şi lipsa totală a oricărei îngrijiri medicale (v. şi capitolul Calea Crucii comună, 1948-1956). Privitor la îngrijirile medicale, doctorul închisorii nu a consultat şi nu a palpat niciodată vreun bolnav. Sanitarul lui dădea uneori, după bunul plac, remedii mai mult sau mai puţin potrivite cazurilor respective: aspirină, picături de valeriană etc.
Episcopul Frenţiu a trăit, la fel ca şi ceilalţi episcopi, situaţia penibilă de a trebui să-şi facă nevoile fiziologice în tineta aflată chiar în celula de detenţie. Descrierea supliciului psihic al tinetei aflate în celulă, cu mirosul permanent şi promiscuitatea pe care o antrena din punct de vedere al igienei şi al pudorii, este făcută în detaliu de episcopul Hossu, care conchide: „Oricum, acest tratament este nedemn; este puţin a spune aşa […]”.
PS Frenţiu a participat, deşi bătrân şi bolnav, la munca „voluntară”. Episcopul Hossu îşi aminteşte:
ÎPS Frenţiu ţinea lemnele pe capră; deşi l-am rugat să nu se forţeze, ci să se plimbe, totuşi a ţinut să facă tot ce poate, pentru a fi şi în această privinţă liniştit în conştiinţă şi să închidă gura unor miliţieni fără suflet, care îl apostrofau că nu munceşte; îl vedeam cu atâta durere cu mâinile vinete de frig ţinând lemnul nemişcat pe capră […].
Cu privire la starea lui de sănătate, episcopul Hossu scrie:
Iubitul nostru frate ÎPS Valeriu era mai greu suferind cu inima; de multe ori, noaptea şedea pe pat ceasuri de-a rândul, când se simţea mai rău; lua picuri de valeriană, apoi, liniştindu-se, se aşeza iarăşi la odihnă; suporta toate fără nicio nerăbdare, liniştit întru toate […].
De la o vreme, fratele Valeriu nu mai putea coborî fără sprijin. La coborâre şi urcare îl ajuta părintele Cori[olan Tămâian]; picioarele i se umflau tot mai mult, au început să se umfle puţin şi mâinile, şi mai târziu urca umflătura de la picioare mai în sus, până la brâu; priveam cu toţii cu durere agravarea stării iubitului frate; Cori îl îngrijea ca un fiu iubit în tot ce putea; din tot ce primea Ionel [Suciu], îl servea, iar Ionel avea o adevărată bucurie văzând că astfel poate ajuta pe fratele Valeriu, care era din ce în ce mai slab; îi pregătea pătrăţele de mămăligă rece, punând deasupra un strop de marmeladă, şi le servea ca prăjitură.
f) Moartea Servului lui Dumnezeu
- Ultimele zile ale episcopului Frenţiu
Continuăm descrierea evenimentelor, aşa cum le-a văzut episcopul Iuliu Hossu în memoriile sale:
Acum grija mare era să fie ferit de a fi izolat, scos din mijlocul nostru, cum era procedura lor cu cei greu bolnavi, chiar în preajma morţii. […] cercam să ascundem că scumpul nostru frate se sfârşeşte; mai ales Cori avea grijă, ca şef de cameră; odată, trecând prin cameră sergentul, Valeriu se odihnea pe pat, respirând greu; la întrebarea ce este cu dânsul, i-a răspuns: „Acum se odihneşte”. […].
În ziua de 10 iulie [1952], au spus şi fraţii că ar fi bine să anticipeze mărturisirea pe care, de regulă, o făcea sâmbăta; aşa, l-am întrebat pe scumpul frate dacă doreşte să se mărturisească; mi-a răspuns şoptind, pentru că era slab: „Mâine”; ziua de mâine era vineri; vinerea dorea acum să se mărturisească; a rămas, după dorinţă, pe ziua de vineri.
Vineri dimineaţa [11 iulie] a luat puţin terci, care a rămas, între împrejurări, cea mai bună mâncare; înainte de masă a făcut sfânta mărturisire, pe care am ascultat-o îngenuncheat lângă pat, pentru a o putea face fără sforţare; după aceea s-a odihnit liniştit, zăcând pe pat cu liniştită respiraţie; noi am rămas în potolită reculegere, fiecare în sufletul său cu o rugăciune pentru scumpul nostru frate. […]
Directorul era absent din institut, şi aşa s-a scăpat mai uşor de izolarea temută de noi; cu raportul de seară s-a trecut în grabă, că se odihneşte; tot timpul sta liniştit pe pat, cu capul ceva mai ridicat la căpătâi.
- Trecerea la cele veşnice
De la un timp, ora între cinci şi şase, a început să respire mai adânc, şi iarăşi mai potolit, apoi iarăşi mai adânc; nu după mult timp, a început să respire liniştit, dar cadenţat, ritmic, regulat, […]; atunci am observat că aceasta este stingerea; m am întors spre fraţi şi ne-am aşezat cu toţii în genunchi, în rugăciune, pentru cel ce se stingea; m-am uitat de-aproape, îngenuncheat lângă pat, la faţa liniştită; respiraţia cadenţată, tot mai încet, apoi o respiraţie adâncă, însoţită de un sunet ca de oftat, şi apoi, după câteva pâlpâiri, respiraţia a încetat.
Priveam faţa mereu şi observam cum sta liniştit fără mişcare, fără respiraţie; fruntea începea să se albească de tot, albeaţa cobora în jos pe obraz, tot mai jos, mâinile se răceau, sufletul a intrat întru îmbrăţişarea Domnului Isus, care, în mila sa nemărginită, i-a rostit invitaţia promisă: „Slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost pus credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului Tău”. […]
- O mărturie paralelă pentru momentul morţii
Aceasta a fost culeasă de părintele Anton Moisin de la canonicul Coriolan Tămâian, prezent şi el în celula 44 în acele momente, alături de episcopi. Din mărturia acestuia se poate vedea cât de mult l-a costat pe episcopul Frenţiu descoperirea de către Securitate a faptului că a consacrat episcopi clandestini:
În ziua de Florii (12 aprilie) a anului 1952 a venit la penitenciarul din Sighet un ofiţer din Bucureşti, care a făcut „restructurări” în camera lor de închisoare. A intrat în celulă, unde deţinuţii stăteau drepţi şi s-a îndreptat furios spre episcopul Frenţiu, spunându-i: „Bătrân nemernic, pe cine ai consacrat de episcop?” Episcopul Frenţiu a schimbat feţe-feţe, s-a făcut palid, apoi roşu, dar nu a scos un cuvânt. […] De a doua zi dimineaţa, a început să i se umfle un deget la piciorul stâng, apoi pe rând altele. Medicaţie nu i s-a dat. Umflătura a urcat tot mai sus. Din 8 iulie nu s-a mai ridicat de pe pat […]. În ultimele trei zile n-a mai vorbit, a gemut tot timpul, până în ziua de 11 iulie 1952, la orele 18.20 (era un turn al bisericii catolice, la care se vedea [ceasul]). […] A decedat lin, asistat de noi toţi din cameră.
- PS Frenţiu ar mai fi putut trăi dacă ar fi primit o minimă îngrijire medicală
Medicul internist dr. Yves Nicolae Cernea a fost rugat de echipa Postulaturii să comenteze numărul relativ mare de note informative şi de mărturii cu date despre starea de sănătate, până în ajunul morţii, a celor şapte Servi ai lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte moartea episcopului Frenţiu, doctorul a apreciat că starea acestuia de sănătate ar fi putut fi îmbunătăţită prin tratament şi regim alimentar adecvat. Dar fără nicio investigaţie şi fără a se încerca vreun tratament, a urmat moartea.
Trebuie să observăm că episcopul Frenţiu a rezistat totuşi, în condiţiile de la Sighet, mai mult de doi ani, de la 25.05.1950 şi până la 11.07.1952. Deci ar fi avut resurse pentru a rezista.
- Ritualul înmormântării în celula 44
Episcopul Hossu descrie momentele imediat următoare morţii :
Am făcut cu toţii panehidă[1], rostind rugăciunile şi dezlegarea pentru scumpul frate mai mare, Seniorul nostru, cum îi spuneam, şi era. S-au aranjat lucrurile pe care le avea. Îmbrăcat în cămaşă şi schimburi curate, proprii, încă de dimineaţă, cu vesta proprie pe care o purta, sta gata de plecare pe calea din urmă.
Domnul ne-a ajutat să-l putem feri de izolare înainte de moarte, şi să-i fie asigurate ultimele clipe ale vieţii pământeşti, liniştite, în mijlocul fraţilor săi, în rugăciune şi caldă, frăţească îmbrăţişare. […]
- Plecarea către mormântul necunoscut
După ce s-au împlinit sfintele rugăciuni pentru scumpul frate Valeriu, canonicul Dr. Coriolan Tămâian (Cori), în calitate de şef al celulei 44, a bătut la uşă când afară era întuneric, chemând pe sergentul de serviciu; i-a anunţat decesul; dânsul a anunţat pe ofiţer şi pe sanitar, care, prezentându-se, au constatat moartea şi au aflat de bine să spună glumind: „Voi l-aţi omorât”; s-a dispus să fie transportat, punându-l în pătură, cu intimare să nu vorbim nici un cuvânt pe sală.
Am aşezat pe scumpul frate Valeriu pe pătura cu care se acoperea, pătura cazonă, şi patru dintre noi au ridicat corpul întins pe pătură; înainte, părintele Tit Liviu Chinezu şi Ioan Chertes, iar din partea de către cap, părintele Tămâian şi cu mine. Primind binecuvântarea fraţilor adânc mişcaţi, am ieşit pe uşa celulei, am dat în dreapta pe coridor, prin faţa celulei fraţilor vecini, şi am coborât la parter. Am dat în stânga şi am intrat în prima celulă, nr. 13, care era goală, şi am aşezat pe fratele nostru Valeriu pe primul pat de la intrare. L-am aşezat frumos. Zăcea senin, ca şi când ar dormi. I-am dat ultima binecuvântare cu dezlegare din suflet, l-am sărutat pe frunte şi, privindu-l înduioşaţi, am ieşit din celulă.
Aşa a fost dus scumpul frate din partea noastră pe calea spre mormânt; aici a rămas în mâna şi stăpânirea temniţerilor, dar mai presus de ei, în stăpânirea Domnului Isus, a Maicii Preacurate şi a sfinţilor îngeri, până la obşteasca înviere; în faţa acestei isprăvi a morţii, rostim cu tărie: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.
Am urcat scara şi am comunicat fraţilor cum l-am aşezat pe scumpul frate Valeriu.
În noaptea următoare am auzit întrând furgonul în curtea mică dinspre celula noastră, a întors şi s-a oprit, evident în faţa uşii de lângă celulă, pe care apoi a fost scos fratele în noaptea de 12 Iulie, între 11 şi 12 noaptea, pe uşa pe care a intrat în seara zilei de 25 Mai 1950, cea mai grea şi totodată cea mai frumoasă şi luminoasă parte a vieţii sale până la sfârşitul ei pe pământ, trecând la veşnicie încununat de Domnul cu cununa mărturisitorilor neînfricaţi şi neînfrânţi ai credinţei, şi a intrat din mila Lui nemărginită întru Împărăţia Lui,unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci viaţă fără de sfârşit.
g) Înmormântarea
Episcopul Hossu precizează în memoriile sale: „Am aflat acolo [cu ocazia morţii episcopului Frenţiu] că morţii noştri ar fi îngropaţi în cimitirul rutenilor din Sighet […]”. El nu putea primi această informaţie decât de la un gardian binevoitor, deşi acest lucru era strict interzis. Informaţia concordă cu procesul verbal redactat de Comisia Securităţii care a anchetat, între 3-6.06.1955 (în perioada „destalinizării” ezitante – v. capitolul Calea Crucii comună, 1948-1956), „cazurile de călcare a legalităţii populare săvârşite de lt. major Ciolpan Vasile, comandantul penitenciarului Sighet Principal, cu ocazia decesului a 50 [corect 53] de deţinuţi din acest penitenciar”. În acel proces verbal se arată că, până la jumătatea anului 1952, deţinuţii morţi la Sighet au fost înmormântaţi noaptea, în secret, în cimitirul oraşului. Cimitirul oraşului se află pe Str. Rodnei. Acolo există şi azi următoarele sectoare, corespunzătoare unor criterii etnice: la stânga, zona românească (la început greco-catolică, devenită în 1948 ortodoxă), în centru, zona maghiară (romano-catolică), iar la dreapta, zona ruteană (fostă greco-catolică).
În concluzie, sunt indicii care ne permit să admitem că episcopul Frenţiu a fost înmormântat în sectorul rutean din cimitirul oraşului Sighet, de pe str. Rodnei. Mormântul a fost „mascat ca să nu poată fi identificat”. Episcopul a fost îngropat fără sicriu, deoarece sicrie s-au confecţionat doar până în anul 1951.
h) Documentele care atestă decesul
Din cauza înmormântărilor făcute în secret, pentru moartea episcopului Frenţiu au rămas doar trei documente colaterale, înlocuitoare ale unui certificat de deces legal. Iată care sunt acestea:
- Informaţiile din procesul-verbal redactat în ziua morţii de către comandantul închisorii de la Sighet. Aceste procese-verbale au fost transcrise sub forma unui tabel, aflat azi în Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de la Jilava, în dosarul personal al fostului comandant al închisorii Sighet, Vasile Ciolpan. La episcopul Valeriu Traian Frenţiu, datele menţionate în tabel sunt următoarele:
Numele şi prenumele          Data decesului          Vârsta          Cauza morţii
Valeriu Traian Frenţiu          12 iunie 1952
[corect 11 iulie 1952]          77          Insuficienţă circulatorie
Miocardită cronică
- Actul de deces redactat de Securitate în 1957. Este vorba de „actul de moarte” nr. 120, redactat la 20.07.1957 (deci 5 ani după deces) la Sfatul Popular Sighet. Actul conţine multe omisiuni sau date false. De exemplu, nu se indică adresa unde a avut loc decesul şi se arată că „decedatul a fost în tratament medical”. Cauza morţii, ziua şi ora sunt, de asemenea, nereale.
- Prezenţa numelui episcopului Valeriu Traian Frenţiu în lista cu obiectele de valoare ale deţinuţilor decedaţi în închisoarea Sighet. Trebuie menţionat că o anchetă internă a Securităţii a constatat că la Direcţia Generală a Penitenciarelor au fost sustrase obiectele de aur (cruci, lanţuri, inele, ceasuri) ce au aparţinut episcopilor catolici decedaţi în acea închisoare.
În această listă, obiectele de valoare care au aparţinut episcopului Frenţiu sunt următoarele:
Frenţiu Valeriu Traian: 1 ceas de buzunar cu sonerie, metal galben marcaEtern; lanţ de episcop metal galben şi cruciuliţă; 1 inel metal galben cu piatră roşie; 1 carnet C.E.C. cu suma de 98,32 lei, 1 carnet Biroul populaţiei.[2]
i) Observaţii cu privire la data morţii episcopului Frenţiu
Deşi pe procesul verbal constatator al morţii, redactat la Sighet, figurează ca zi a decesului ziua de 12.07.1952, astăzi este unanim acceptat că ziua morţii este de fapt 11.07.1952, aşa cum se arată în memoriile episcopului Iuliu Hossu şi în mărturia părintelui Coriolan Tămâian. Episcopul Iuliu Hossu precizează că moartea a survenit într-o vineri, care cădea atunci într-adevăr pe 11 iulie, zi în care episcopul Frenţiu s-a spovedit.
Şeful de cameră a anunţat administraţia de moartea episcopului Frenţiu după îndeplinirea ritualului pentru morţi şi după lăsarea întunericului, aşa cum îşi aminteşte episcopul Hossu. În luna iulie întunericul se lasă după ora 22. Nici medicul şi nici comandantul nu erau prezenţi. De aceea, a doua zi, comandantul „nu s-a mai complicat” şi a pus data morţii pe 12 iulie. Iar episcopii au auzit furgonul a doua zi, 12 iulie, între orele 23 şi 24.
Sursa: http://www.e-communio.ro

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.

Împreună salvăm Palatul Episcopal

Împreună salvăm Palatul Episcopal

Caută ştire:

Anul: 2018 » Eveniment: Manifestări dedicate Centenarului la Vintere » Titlu: 27129.jpg

Anul: 2018
Eveniment: Manifestări dedicate Centenarului la Vintere
Titlu: 27129.jpg