AcasăŞtiri201810 Septembrie: „Lichidarea” stalinistă a Bisericii Române Unite 1

Episcopia Greco-Catolică Oradea

Adresă:

Str. Mihai Pavel nr. 4
410210 - Oradea
România

Telefon:

+40.259.436.492 +40.359.410.844 +40.359.410.845

Fax:

+40.259.430.509

Email:

Utilizatorii care au cont de email pe acest site, se pot autentifica folosind:

Ştiri

„Lichidarea” stalinistă a Bisericii Române Unite 1

„Lichidarea” stalinistă a Bisericii Române Unite 1

A. Precizări cu privire la persecuţie
1) De ce trebuie demonstrată şi înţeleasă persecuţia din ură faţă de credinţă, care a dus la moartea episcopilor greco-catolici?
a) Înainte de toate, aceasta este o cerinţă a Bisericii. În acest sens, în mesajul său din 24.04.2006 adresat Adunării plenare a Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, Papa Benedict al XVI-lea arăta următoarele: „Este bineînţeles necesar să se găsească dovezi de necontestat asupra disponibilităţii pentru martiriu, pentru vărsarea sângelui, ca şi asupra acceptării sale din partea victimei, dar este tot atât de necesar să apară, direct sau indirect, însă întotdeauna într-un mod moralmente sigur, acel «odium fidei» [«ura faţă de credinţă»] din partea persecutorului. În lipsa acestui element, nu va fi un martiriu veritabil, conform doctrinei teologice şi juridice dintotdeauna a Bisericii.”
b) Concret, metodologia Cauzelor Sfinţilor cere ca, în cadrul argumentării unui martiriu, să se dovedească existenţa persecuţiei din ură faţă de credinţă. În cazul episcopilor greco-catolici s-a ajuns foarte repede la concluzia că a existat mai întâi o persecuţie împotriva Bisericii Greco-Catolice Române, în ansamblul său, iar în cadrul acesteia, unul dintre obiective a fost persecuţia împotriva întregului Episcopat, prelungită apoi cu persecuţia împotriva fiecărui episcop în parte, până la moarte.
c) Mai trebuie spus că unii credincioşi consideră şi azi că suferinţa din anchetă sau moartea într-o închisoare comunistă (cu regim de exterminare) sunt suficiente pentru a dovedi martiriul. Un răspuns clasic la această opinie este dat de Sfântul Toma de Aquino (1225-1274) în comentariul său la Epistola către Efeseni (3,1): „Nu pedeapsa îl face pe martir, ci cauza […].” Or, cauza pentru care au murit episcopii se poate înţelege dacă se înţelege persecuţia.
2) „Probele” persecuţiei
a) Mărturiile
După decembrie 1989, au început să fie publicate mărturii ale episcopilor, preoţilor şi laicilor greco-catolici supravieţuitori ai anilor de persecuţie. Dar, fără plasarea mărturiilor în cadrul complex al persecuţiei, acestea nu puteau fi înţelese la adevărata lor semnificaţie şi nu puteau contribui la reconstituirea celor întâmplate.
b) Ordinele de urmărire şi notele informative – izvoare neconcludente
Pentru cunoaşterea persecuţiei, istoricii au avut acces – în primii ani de cercetare a arhivelor fostei Securităţi – mai ales la dosarele personale ale episcopilor. Acolo erau cumulate, în general, ordine de urmărire şi multe note informative. Asemenea documente distorsionate nu aveau cum să permită înţelegerea obiectivelor urmărite de persecutor; interpretarea lor a dus uneori la concluzia, de pildă, că episcopii greco-catolici ar fi fost luptători anticomunişti, şi de-aici reacţia autorităţilor. Din notele informative nu avea cum să rezulte că acţiunea şi rezistenţa episcopilor avusese în realitate drept obiectiv apărarea credinţei şi a Bisericii lor, atacate de autorităţi. Istoria nu poate fi reconstituită prin însumarea unor note informative. Până de curând (vezi mai jos), Biserica n-a avut cunoştinţă de planul etapizat, amănunţit elaborat, pus în aplicare pentru suprimarea ei.
c) Noile arhive
La descoperirea planului de suprimare a Bisericii Române Unite şi a desfăşurării sale pe teren au contribuit patru arhive, descoperite între anii 2012-2014 de echipa Postulaturii în faza romană a Cauzei greco-catolice[1]. E vorba de arhive care fie fuseseră complet necunoscute până atunci, fie că nu fuseseră încă utilizate pentru clarificarea acestei persecuţii. Menţionăm lista acestora, precum şi „rolul” lor:
- Arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Secţia Administrativ Politică, aflată azi la Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Bucureşti. La acest nivel s-a coordonat întreaga „operaţiune de unificare” a Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxă, după un plan al Ministerului Cultelor, redactat anterior sub „îndrumare” sovietică.
- Dosarul special nr. 5459 – „Unificarea Bisericii Greco-Catolice cu cea Ortodoxă” de la Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului (DGSP), constituit din circa 20 de dosare, care se află azi în aceeaşi arhivă ANIC, fondul Direcţia Generală a Poliţiei (DGP). La nivelul DGSP s-au emis ordinele circulare, ordinele de arestare, etc. către Direcţiile Regionale ale Securităţilor din Transilvania (Timişoara, Sibiu, Oradea, Braşov, Cluj), pentru executarea pe teren a „operaţiunii de unificare”. Menţionăm că dosarul „Unificării”, nr. 5459, era căutat de cercetătorii de la CNSAS de ani de zile. Nu se găsea acolo, pentru că se afla într-un loc neaşteptat, şi anume în Arhiva Poliţiei de Siguranţă, care n-a fost depusă la CNSAS, ci la ANIC.
- Arhivele Direcţiilor Regionale de Securitate – păstrate azi în Arhiva CNSAS, sub genericul „Dosare documentare”. Direcţiile Regionale de Securitate din Transilvania aplicau ordinele „operaţiunii de unificare” pe teren şi raportau către DGSP asupra „rezultatelor”.
- Arhiva Cancelariei Mitropolitane din Blaj (Arhiva Blajului) – propriu-zis, arhiva martirilor – aflată azi în gestiunea Serviciului Judeţean Alba al Arhivelor Naţionale. Aici s-au salvat sute de dosare din timpul persecuţiei. Acestea conţin dispoziţiile abuzive ale autorităţilor, precum şi – în ciornă sau în original – circularele episcopilor către protopopiate, memoriile adresate autorităţilor, procesele-verbale din Conferinţele Episcopale, scrisorile episcopilor din timpul persecuţiei, în general întreaga viaţă a Mitropoliei Blajului. Se mai află mărturiile preoţilor agresaţi în parohiile lor, preoţi ajunşi deseori în carcerele Securităţii; pe aceleaşi scrisori se pot citi ciornele de răspuns ale episcopului Ioan Suciu.
Fiind vorba de mitropolia Arhieparhiei, în Arhiva Blajului au ajuns documente revelatoare din toate eparhiile Bisericii Române Unite.
Pentru clarificarea planului persecuţiei au fost, de asemenea, esenţiale documentele privitoare la Biserica Română Unită provenite din Arhivele Vaticanului, la care a avut acces Postulatura în faza eparhială[2]. După publicarea lucrării POSITIO super martyrio, documentele selecţionate din aceste arhive au devenit publice.
3) Momentele publice ale scenariului „unificării”
Din presa vremii nu s-au putut cunoaşte decât momentele publice ale scenariului pus în aplicare pentru suprimarea Bisericii Române Unite. Acestea au fost descrise cu multe amănunte şi cu falsificările corespunzătoare. Iată, în mare, lista lor:
a) „Calda chemare” de la 15.05.1948 a mitropolitului ortodox al Ardealului, ÎPS Nicolae Bălan, adresată credincioşilor greco-catolici pentru „a se întoarce acasă”; această chemare a fost urmată de una asemănătoare din partea noului Patriarh;
b) „Adunarea” de la Cluj de la 1.10.1948 a 38/36 de preoţi greco-catolici care au proclamat „reîntoarcerea lor în sânul Bisericii Ortodoxe”;
c) Primirea celor 38/36 de preoţi la Bucureşti, la 3.10.1948, de către Patriarh şi Sinodul permanent al B.O.R., precum şi sărbătoarea de la Alba Iulia de la 21.10.1948 (cu semnificaţie doar simbolică);
d) Arestarea episcopilor greco-catolici (informaţie răspândită nu de presă, ci de credincioşi);
e) Decretul nr. 358/1.12.1948 care a constatat „revenirea” parohiilor cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi a stabilit, ca o consecinţă, că „încetează de a mai exista” „organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult”.
Dar în presă nu s-a vorbit despre evenimentele ce-au avut loc în intervalele dintre momentele publice. Pentru a nu ne referi decât la un singur aspect, atunci „s-au constituit” şi au funcţionat „comitete de iniţiativă” la nivel judeţean, de plasă[3], comunal (parohial), care se mai numeau şi „comitete de lămurire”. Însoţite de organe de represiune, acestea au intrat în fiecare localitate cu greco-catolici din Transilvania pentru a obţine „trecerea” credincioşilor la ortodoxie. Conform legii Cultelor, în urma anumitor procente de trecere, care erau oricum falsificate, toate bisericile greco-catolice au fost preluate de cultul ortodox.
Memoria colectivă nu a putut lega asemenea informaţii din cele 1746 de parohii, câte avea Biserica Română Unită în 1948. De-abia după cunoaşterea completă şi documentată a planului autorităţilor şi a desfăşurării acestuia pe teren, s-a putut reconstitui istoria persecuţiei împotriva Bisericii. Plasate în acest cadru, mărturiile permit înţelegerea evenimentelor, aşa cum s-au desfăşurat ele în realitate, precum şi felul în care le-au trăit oamenii atunci.
4) Locul persecuţiei împotriva episcopilor în cadrul persecuţiei împotriva Biserici Române Unite
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că persecuţia a fost îndreptată împotriva Bisericii Greco-Catolice Române în ansamblul său. În planul asaltului pentru „lichidarea” acestei Biserici prin „unificarea” ei cu Biserica Ortodoxă Română (vezi mai jos), a fost prevăzută la un moment dat, ca „măsură administrativă”, arestarea episcopilor şi preluarea catedralelor şi a episcopiilor. Aşadar, arestarea şi persecutarea în continuare a episcopilor, până la moartea fiecăruia dintre ei, a fost doar unul dintre obiectivele persecuţiei împotriva Bisericii Române Unite.
„Măsura administrativă” a arestării episcopilor a fost menţionată, printre altele, şi într-un document intern al Securităţii, redactat cu ocazia morţii episcopului Vasile Aftenie: „A fost arestat la 28 oct. 1948, împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici din R[epublica] P[opulară] R[omână], arestarea lor fiind ca măsură preventivă luată de Guvern, în urma unificării bisericii greco-catolice cu cea ortodoxă.”
B. De unde originea ideii şi a planului de suprimare a Bisericii Române Unite?
Putem afirma încă de la început că toate elementele scenariului aplicat în România pentru desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice se regăsesc fie în „lichidarea” care a avut loc în Galiţia, fie în cea care a avut loc în Ucraina Transcarpatică, ambele teritorii făcând parte, după război, din R.S.S. Ucraineană, membră a U.R.S.S. Scenariul aplicat în România poartă pecetea „lichidării” staliniste. Caracterul rezumativ al prezentării de faţă nu ne permite să intrăm în detalii, totuşi, pentru înţelegerea evenimentelor care au avut loc în România, se cer menţionate câteva elemente-cheie ale acţiunii din Ucraina în vederea „abolirii uniaţiei”.
1) „Lichidarea prin reunificare” – modelul sovietic aplicat în Ucraina, apoi în România
La 2.03.1945, Stalin i-a cerut lui Georgij Karpov, şeful Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse, de pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al URSS, colonel NKVD, „să schiţeze o «instrucţiune» pentru un atac global asupra Bisericii Catolice şi pentru creşterea rolului Bisericii Ortodoxe în lupta anticatolică[4]”.
Stalin a avut la dispoziţie scenariul „convertirii” cu forţa a greco-catolicilor ucraineni la ortodoxie, care fusese aplicat, printre alţii, sub Ecaterina a II-a la 1793, sub Nicolae I la 1839 şi sub Alexandru al II-lea la 1875, pe măsură ce Rusia ocupa noi teritorii locuite de ucraineni greco-catolici.
Atacul asupra Bisericii Greco-Catolice din Galiţia a durat un an (2.03.1945 - 8.03.1946); credincioşii greco-catolici au aflat a doua zi după un „sinod” contrafăcut şi necanonic, faptul că Biserica lor „se autodizolvase”.
În Ucraina Transcarpatică, persecuţia a durat aproape 5 ani; a început încă din octombrie 1944 şi s-a prelungit până în august 1949. Bisericile au fost preluate în urma unui procent de „treceri”, mecanism care s-a aplicat apoi şi în România.
Este cât se poate de elocvent, pentru înţelegerea „mecanismului” de suprimare a Bisericii Greco-Catolice Române, raportul final al lui Karpov adresat lui Stalin la încheierea „atacului” din Ucraina sovietică:
„Instrucţiunile guvernamentale privitoare la lichidarea unirii bisericeşti, adică a Bisericii Greco-Catolice, au fost executate. Biserica Unită, care a existat în cele cinci regiuni ale RSS U[crainene] (L’viv, Drohobych, Stanislav, Ternopil’ şi Transcarpathia) şi care era subordonată Papei de la Roma, a fost lichidată în luna august a acestui an prin reunificarea[5] ei cu Biserica Ortodoxă Rusă. […]
[Problemei] lichidării uniunii [bisericeşti] i s-a dat o mare atenţie din partea Consiliului de Miniştri al RSS U[crainene], din partea Comitetului Central al Partidului Comunist (Bolşevic) U[crainean] şi personal din partea tovarăşului N. S. Hruşciov. Măsuri majore şi esenţiale au fost executate de către organele MGB[6] ale URSS[7].”
Iată că, în acest raport, se vorbeşte deschis despre „mecanismul” utilizat de fapt în Ucraina: „o lichidare prin reunificare”.
În România, atât autorităţile care au planificat, cât şi cele care au executat „operaţiunea de unificare” (termen utilizat de Securitate pentru „lichidarea” din România) sunt aceleaşi cu autorităţile echivalente din Ucraina sovietică. Lucrul acesta a fost confirmat şi de episcopul Ioan Suciu, în ultima sa scrisoare adresată Nunţiului Apostolic în România la 18.10.1948, deci cu nouă zile înainte de arestarea sa:
„Excelenţă Reverendissimă,
[…] Persecuţia este violentă şi generală, dar nu peste tot cu aceeaşi cruzime.
Cine lucrează pentru a constrânge la apostazie?
Organele administrative ale Statului, Siguranţa Generală [Securitatea] şi Partidul Comunist. […]”
Subliniem aici că există o diferenţă între termenii folosiţi în actele Securităţii şi termenii folosiţi în „chemările părinteşti” ale ierarhilor ortodocşi care au participat la scenariul „unificării”. Astfel, Securitatea a folosit termenul „unificare”, în timp ce „caldele apeluri” către popor s-au făcut cu termenii: „întoarceţi-vă acasă”, „întoarceţi fidelitatea acordată Romei către Biserica neamului” sau „reveniţi în sânul Bisericii Ortodoxe”. Prin termenii „întoarcere”, „revenire” se sugera „repararea” despărţirii de la 1700, în timp ce Securitatea, prin termenul de „unificare”, urmărea obiectivul stalinist de „lichidare a Bisericii Greco-Catolice prin «unificarea» cu Biserica Ortodoxă”.
2) Ordine sovietice de „abolire a uniaţiei” în România (după 21 februarie 1948)
Menţionăm două documente semnificative:
a) Primul document identificat până acum care transmite în maniera acelor ani ordinul sovietic de „lichidare” a Bisericii Greco-Catolice din România este un raport din Arhiva CC al PCR, intitulat „Situaţia cultelor din România – poziţia lor politică internă şi externă”, semnat autograf de noul ministru al Cultelor, Stanciu Stoian imediat după 21.02.1948. La acea dată, Gheorghiu-Dej secretarul general al Partidului Muncitoresc [Comunist] Român (PMR), a atacat în mod deschis Vaticanul şi preoţii catolici din România. În documentul respectiv se pot vedea exprimări cu rază de acţiune strategică, aparţinând în mod evident sovieticilor. Iată câteva pasaje grăitoare:
„Statul Român are tot interesul ca să rezolve grabnic problema uniaţiei[8] la noi şi să încurajeze poziţia ortodoxiei pe o linie democratică, şi mai ales pe o linie de front a întregii ortodoxii din statele democrate din răsăritul şi sud-estul Europei. Ar fi un front care, pe planul acesta religios, s-ar putea apropia de frontul democratic dus pe plan pur politic. […]
Lucrul acesta a fost deja realizat în Ucraina Subcarpatică [Galiţia] unde, în martie 1946, uniaţia a fost abolită, ucrainenii uniţi trecând la ortodoxie.” […]
„[Greco-catolicii] sunt un element de dezbinare în sânul populaţiei româneşti şi de ataşament la politica Vaticanului[9]. În Uniunea Sovietică, în Ucraina Subcarpatică, uniaţia a fost tocmai pentru aceea abolită în martie 1946. E cazul să reexaminăm şi noi problema, după cum e cazul să reexaminăm şi chestiunea Concordatului.”
b) Al doilea document: o notă informativă adresată Anei Pauker
Cu o lună mai târziu, la 27 martie 1948, acelaşi ministru al Cultelor, în calitate de şef [sic] al unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române, s-a aflat la Kiev, unde, conform notei unui informator din cadrul delegaţiei, a primit de la Pavlo Hodchenko, omologul său, ministrul Cultelor din RSS Ucraineană, „o carte cuprinzând documentele cu privire la procesul de trecere la ortodoxie a uniţilor din Galiţia şi Ucraina [Transcarpatică]”.
Fără a putea şti exact despre ce „carte” e vorba, e evident că a fost un moment în care ministrul Cultelor din România a primit, sub o formă sau alta, planul sovietic de urmat.
C. Planul general al asaltului pentru „lichidarea” Bisericii Greco-Catolice Române redactat la Ministerul Cultelor
În Arhiva Ministerului Cultelor, Direcţia Studii, s-au păstrat trei documente îndosariate unul după altul care se referă explicit la trei etape[10] ale unei „operaţiuni” ce trebuia să se încheie prin „unificarea” Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxă („operaţiunea de unificare”).
Cele trei documente conţin „instrucţiuni”, sunt nesemnate şi nedatate. O copie a unuia dintre acestea se află şi în Arhiva CC al PCR. După conţinutul şi stilul afirmaţiilor, este evident că la redactarea „instrucţiunilor” au participat atât Ministerul Cultelor, cât şi Securitatea.
Aceste documente reprezintă „planul general”[11] al unui „asalt”[12] în toată regula ce trebuia declanşat împotriva Bisericii Române Unite, plan care urma să ducă la „lichidarea prin unificare” a acestei Biserici. Într-adevăr, după cum se va vedea în continuare, toate „măsurile” ordonate de către o Comisie a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român care a condus pe teren „operaţiunea de unificare” (vezi articolul „Desfăşurarea pe teren a „lichidării” Bisericii Române Unite în 1948”) au urmat întocmai acest plan, precizând şi adaptând aplicarea „instrucţiunilor” la realitatea din parohii şi stabilind chiar un calendar pe zile al desfăşurării evenimentelor.
Prezentăm pe scurt cele trei „etape” ale planului. „Asaltul” a fost programat a se desfăşura într-un interval de două luni (27.09.1948 – 1.12.1948). Trebuie ţinut cont de faptul că, în spatele acestor „instrucţiuni” aparent banale, se ascunde multă suferinţă, falsificare şi violenţă. Tocmai aici se vede rolul mărturiilor de epocă, ce dezvăluie realitatea celor petrecute atunci.
1) Etapa I a asaltului (14 septembrie - 3 octombrie 1948): „Planul concret pentru revenirea Bisericii greco-catolice la ortodoxie[13]”
Se poate observa, încă din acest titlu, că planul avea în vedere întreaga Biserică, ceea ce este o dovadă în plus că „trecerile” individuale, conform Legii Cultelor, au fost doar o faţadă care trebuia să ascundă un „asalt” în forţă.
Iată obiectivele acestei etape, inclusiv câteva subpuncte ale acestora:
a) „Organizare”
S-au stabilit structurile teritoriale ce urmau să acţioneze în timpul „operaţiunii de unificare”:
- Un coordonator al activităţii pe teren (Dr. Manu, secretar general al Ministerului Cultelor);
- „Împuterniciţii eparhiali[14] (1-4 împuterniciţi, după mărimea şi importanţa eparhiei):
► Episcopia (eparhia) Blaj: Mărgineanu [Virgil] (deputat F[rontul] P[lugarilor]), Prejea (deputat F.P.), V. Florescu (director cabinet), Ursucaş (îndrumător F.P.)
► Episcopia Cluj: Dr. Stoica [Ion] (deputat F.P.), Titus Ţifu (preot Cluj)
► Episcopia Oradea: Mreneş [N.] (deputat F.P.)
► Episcopia Satu Mare [corect: Maramureş]: Aurel Roman (deputat F. P.)
► Episcopia Lugojului: Stelian Cristescu (deputat F. P.), Horga [Pavel] (deputat F.P).”
- „Comitetele judeţene”, „formate din 5-7 persoane cunoscătoare ale problemei, în frunte cu un împuternicit judeţean”. Comitetul este lărgit pentru teren cu un activ, care va avea numărul necesar de persoane pentru a cuprinde judeţul.
b) „Activitatea de pregătire a «consfătuirii» de la Cluj”
„- […] În ziua convocării, membrii comitetului judeţean restrâns îşi împart între ei munca şi dau imediat unuia dintre ei sarcina de a merge, împreună cu delegatul preoţilor [greco-catolic] şi însoţitorul lui, în judeţ, pentru strângerea semnăturilor de la preoţii [greco-catolici] favorabili revenirii la ortodoxie. […]
- Pentru strângerea semnăturilor umblă însărcinatul [vezi mai sus] Comitetului judeţean, împreună cu preotul desemnat a fi delegat [la consfătuirea de la Cluj de la 1 octombrie] şi cu încă un însoţitor. Ei vor trece mai întâi pe la preoţii greco-catolici care s-au manifestat deja favorabil şi care sunt siguri, apoi pe la cei asupra cărora se pot face oarecari presiuni pe baza materialului [«compromiţător»] existent. […]
Se va ţine seamă însă de faptul că un delegat de fiecare judeţ, cel puţin, trebuie să fie, chiar dacă n ar putea obţine deocamdată[15] nicio semnătură.
Delegaţia pe care trebuie s-o semneze preoţii se va da pe un formular tip, uniform, pregătit în acest scop din vreme.”
- Apare în continuare o activitate secretă care a dus la formarea „comitetelor parohiale de iniţiativă”, şi anume:
„Acţiunea de pătrundere şi organizare în toate parohiile greco-catolice.
Se va face tot în zilele de 27-28-29 septembrie a.c., în paralel cu acţiunea de strângere a semnăturilor, dirijată de comitetul judeţean. Totul va avea loc treptat, fără zgomot, cu vigilenţă, preîntâmpinând orice tulburări, supraveghind elementele duşmănoase, pregătind terenul pentru susţinerea acţiunii de revenire la ortodoxie şi de susţinere a preoţilor semnatari, în primul rând a delegaţilor.”
c) „Consfătuirea de la Cluj[16]”
d) „Prezentarea delegaţilor la Patriarhia Bisericii Ortodoxe la Bucureşti”
e) „Pregătirea şi realizarea revenirii la ortodoxie pe teren”
La acest ultim punct se vorbeşte pentru prima oară explicit despre „comitetele” din „fiecare parohie greco-catolică”:
„Pregătirea terenului în fiecare parohie greco-catolică, prin comitetele respective, în vederea revenirii la ortodoxie. Se trece la munca serioasă de lămurire imediat după 1 octombrie.”
Comitetele parohiale de iniţiativă / de lămurire
Întrerupem aici prezentarea celor trei etape ale „asaltului” pentru a detalia puţin chestiunea „comitetelor parohiale de iniţiativă”. Despre acestea s-a vorbit deja mai sus, la planificarea Etapei I (punctele b şi e), dar se va vorbi în continuare şi la planificarea Etapei a II-a (punctul b), respectiv a Etapei a III-a (punctul a). În dosarele „documentare” ale Securităţilor regionale s-au păstrat câteva procese-verbale de constituire ale unor asemenea comitete. De asemenea, în majoritatea mărturiilor se vorbeşte despre confruntarea oamenilor cu nişte „comitete”. Localnicii nu puteau şti că acelaşi lucru se întâmpla concomitent în toate celelalte parohii greco-catolice şi că aceste „comitete” erau, de fapt, instrumentul vizibil, la nivelul maselor, utilizat în vederea „lichidării” Bisericii lor.
Prezentăm în continuare largi fragmente din procesul-verbal de constituire a comitetului de iniţiativă pentru plasa Marghita / Bihor. Aproape fiecare cuvânt este edificator şi dezvăluie linia de comandă a acestei acţiuni, manipulările utilizate pentru obţinerea semnăturilor şi falsa încheiere festivă.
În partea de sus a paginii există o rezoluţie manuscrisă a Securităţii, pe care s-a aplicat ştampila biroului de securitate Marghita. Redăm o frază din rezoluţie: „Tov. Zabrea va recruta informatori şi va supraveghea activitatea lor [a comitetelor]”.
Proces-verbal[17]
încheiat astăzi 2 Octombrie 1948.
Subsemnatul Bălăneanu Ilie, învăţător director la Şcoala de reeducare de pe lângă Penitenciarul principal Oradea, de religie greco-catolică, în baza delegaţiei primite din partea Comitetului Greco-Catolic de iniţiativă [Bihor] pentru a prelucra problema unirii cu Biserica Română-Ortodoxă, m-am deplasat în comuna Marghita în ziua de 1 oct. a.c. [1948], unde am luat contactul cu personagiile conform instrucţiunilor primite din partea Comitetului Judeţean Bihor.
În baza celor de mai sus, în ziua de 2 oct. [1948], am procedat la prelucrarea tezei date în acest sens, cu tovarăşii Sabău Samuil, primpretorul[18] plasei, Mangra Ioan, notarul comunei Marghita şi Căpuşan Gavril, secretar de plasă. S-a format Comitetul de plasă compus din următoarele persoane, după ce în prealabil au fost lămuriţi cei de mai sus de subsemnatul, dându-li-se toate instrucţiunile necesare pentru a putea porni la acţiunea de lămurire în masa poporului de religie greco-catolică:
[Urmează o listă cu şapte nume, în fruntea listei aflându-se primpretorul şi notarul comunei Marghita]:
Tovarăşul primpretor spune că în ziua de 3 Oct. a.c. [1948] are o şedinţă cu notarii din comunele din plasă, cu care ocazie îşi ia angajamentul de a prelucra această chestiune cu dânşii, dându-le lămuririle primite de noi în ziua de 2 Oct.
Pentru ducerea la îndeplinire a scopului urmărit de Comitetul Central [de iniţiativă], inclusiv cel Judeţean, de plasă şi comunal, am predat tovarăşului responsabil teza prelucrată, precum şi un număr de 5 procese-verbale tip, care vor fi completate conform instrucţiunilor primite.
Tot cu această ocazie, am predat tovarăşului responsabil şi trei telegrame tip [către Patriarhia Ortodoxă], care, dacă va fi nevoie, se vor multiplica, având latitudinea a mai schimba ceva din conţinut, în plus sau în minus.
Comitetul de plasă va proceda de îndată la acţiune şi această problemă rămâne a se prelucra în întreaga săptămână viitoare [3-9 octombrie 1948].
Procesele-verbale [din comune], după ce vor fi semnate de enoriaşi, vor fi trimise preturii, iar telegramele vor fi trimise direct Patriarhiei Ortodoxe-Române din Bucureşti.
[…]”

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.

Împreună salvăm Palatul Episcopal

Împreună salvăm Palatul Episcopal

Caută ştire:

Anul: 2018 » Eveniment: Manifestări dedicate Centenarului la Vintere » Titlu: 27144.jpg

Anul: 2018
Eveniment: Manifestări dedicate Centenarului la Vintere
Titlu: 27144.jpg