AcasăŞtiri201811 Iulie: Episcopul Valeriu Traian Frenţiu

Episcopia Greco-Catolică Oradea

Adresă:

Str. Mihai Pavel nr. 4
410210 - Oradea
România

Telefon:

+40.259.436.492 +40.359.410.844 +40.359.410.845

Fax:

+40.259.430.509

Email:

Utilizatorii care au cont de email pe acest site, se pot autentifica folosind:

Ştiri

Episcopul Valeriu Traian Frenţiu

Episcopul Valeriu Traian Frenţiu

25 aprilie 1875 - 11iulie 1952
66 de ani de la stingerea din viaţă
„La suprema jertfă de credinţă
mi-ai chemat Tu sufletul prin har,
să-ţi urmeze-n greaua suferinţă:
calea de la Cină la Calvar”.
Episcop Ioan Ploscaru
Înalt Preasfinţia Sa Valeriu Traian Frenţiu, Episcopul Diecezei Greco-Catolice de Oradea (1922-1952), a fost ridicat din Palatul Episcopiei în noaptea de 28 octombrie 1948, noaptea în care au fost arestaţi toţi Episcopii greco-catolici. La ieşirea pe poarta Palatului, portarul i-a pus în mână o bucată de prescură …
I s-a permis ca înainte de plecare să celebreze o Sfânta Liturghie în Capela din Palat … Taina acelei rugăciuni o ştie doar bunul Dumnezeu … Au urmat „Calvarul” - martiriul -, sfârşit prin moartea Episcopului în temniţa din Sighetu Marmaţiei, o groapă comună şi rugăciunile tăinuite din „Biserica Tăcerii”, neuitarea sau uitarea …
Peste ani, cu Biserica în libertate, la o „Întâlnire Naţională a Reuniunii Mariane”, care a avut loc la Oradea, marianistele şi marianiştii am vizitat reşedinţa Episcopiei aflată în restaurare. Am intrat în Capela unde Episcopul arestat s-a rugat pentru ultima oară în Oradea … Poate că ecoul acelei rugăciuni nu s-a pierdut, poate plânsul nostru ne împiedeca să-l auzim … Atunci a început rugăciunea … Timpul s-a dat deoparte şi rugăciunea noastră a continuat legătura cu Cerul, de acolo de unde Preasfinţiei Sale nu i-a mai fost îngăduit … Ne-am unit mâinile şi am cântat cu toţii „Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!”. Era răspunsul peste ani la zădărnicia încercărilor de a ne ucide Biserica, era cântecul biruinţei lui Cristos şi a Bisericii Sale.
Despre Preasfinţia Sa nu s-a mai ştiut nimic. Se vorbea însă că întregul episcopat greco-catolic era întemniţat; şi nici nu putea fi altfel. Despre ce a fost viaţa Preasfinţiei Sale şi a fraţilor săi Episcopi, s-a aflat târziu, după publicarea cărţii „Credinţa noastră este viaţa noastră” - Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu -, carte prin care nu numai sufletul Cardinalului Iuliu Hossu, dar, prin el, şi al Episcopilor închişi, a ajuns la noi, pentru că sufletul nu a putut fi legat, cum spune Cardinalul „poate oarecând să ajungă la voi, ori la urmaşii voştri”.
Din „Memoriile Cardinalului Iuliu Hossu” ştim că Episcopii noştri au fost duşi la Bucureşti, închişi în beciurile Ministerului de Interne, de unde, la 31 octombrie au fost transportaţi la Dragoslavele, în vila Patriarhului ortodox, „ţinuţi acolo în lagăr, păziţi de 36 de soldaţi înarmaţi, până la 26 februarie 1949, apoi transportaţi la mănăstirea Căldăruşani şi ţinuţi acolo până la 24 mai 1950, când am fost duşi la Sighet” („Credinţa noastră este viaţa noastră” - Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu -, Editura Viaţa creştină, 2003, p. 219).
Au fost zadarnice încercările pentru a-i determina să treacă la Biserica Ortodoxă, zadarnice au fost şi ameninţările, şi promisiunile ademenitoare … Răspunsul Înalt Preasfinţiei Sale Iuliu Hossu era invariabil: „Credinţa noastră este viaţa noastră”, al Preasfinţiei Sale Vasile Aftenie, asemănător: „Nu am nici suflet, nici neam, nici conştiinţă şi nici credinţă de vânzare”. Fiecare Episcop îşi exprima în cuvintele sale fermitatea credinţei, acceptând mai de grabă suferinţa şi moartea decât trădarea.
„Cine vrea să vină după Mine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Matei16,24), spune Mântuitorul. Şi aceasta au făcut Episcopii noştri … Pe cale, rugăciunea le-a fost puterea …
Desprindem dintre Episcopii Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Vasile Aftenie şi Ioan Suciu pe Înalt Preasfinţia Sa Valeriu Traian Frenţiu, ca să-l vedem pe „Calea Crucii” aşa cum l-a văzut Cardinalul Iuliu Hossu.
După arestare, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu „a avut o călătorie foarte grea, fără întrerupere de la Oradea la Bucureşti, de altcum era slăbit din boala grea din iarnă, din care încă nu se refăcuse deplin, altfel, era suferind” (Op.cit., p 130).
La Dragoslavele, după două săptămâni de la arestare, Preasfinţia Sa era tot mai bolnav, încât a trebuit să fie internat la spitalul din Rucăr, unde a rămas până la începutul anului următor.
Acolo, la Dragoslavele, au început Memoriile către autorităţile Statului, acolo Episcopii au scris primul „Memoriu” care cuprindea „cererea de a se reda Bisericii noastre deplina libertate”. Timp de patruzeci de ani Episcopii au înaintat autorităţilor „Memorii” la care nu s-a primit niciun răspuns. După 1989, Cardinalul Alexandru Todea a publicat o parte din „Memorii” în volumul „Luptele mele. Un strigăt în pustiu vreme de un pătrar de veac”.
La 24 mai 1950, Episcopii şi mai mulţi preoţi au fost transportaţi în dube spre o destinaţie necunoscută de ei - era Sighetul Marmaţiei. În drumul lung şi obositor, Înalt Preasfinţia Sa Frenţiu nu a mâncat nimic, cu gândul că acolo, unde vor ajunge, va celebra Sfânta Liturghie. Nici la sosire, nici în timpul celor aproape cinci ani cât au fost în închisoarea din Sighet, nu a fost posibilă măcar o singură Sfânta Liturghie.
„Aici nu este episcop!” Li s-a spus la intrarea în temniţă şi au fost îmbrăcaţi în haine de ocnaşi … Şi zilele au urmat unele după altele, trataţi ca robi … Preasfinţitul Frenţiu îşi amintea şi le amintea fraţilor Episcopi: „Pentru aceea suntem aici, să suferim…”. Pe Calea Crucii începută la 29 octombrie 1948 şi încheiată la 11 iulie prin stingerea din viaţă în închisoarea din Sighet, Preasfinţia Sa a suferit foarte mult, fiind cel mai în vârstă şi bolnav. A fost batjocorit şi bruscat, a suferit de foame, de frig şi din cauza muncilor istovitoare. „Înalt Preasfinţia Sa Frenţiu, de la Oradea Mare, căruia, i-am fost, înainte de numire, de episcop, secretar, profesor de teologie şi notar consistorial; el, pe perina lui, şi de astă parte eu, pe perina mea; şi-l vedeam cu gamela aşezată pe o batistă ruptă şi găurită, ca faţă de masă, adunând micile fărâmituri de pâine să nu meargă pierdute; îmi ziceam: «Iată Episcopul Orăzii Mari; Doamne, cu toţii suntem flămânzi»” (Op.cit., p. 244). Cardinalul Iuliu Hossu mărturiseşte că „am fost cu admiraţie faţă de Înalt Preasfinţia Sa frate, pentru tăria cu care suporta toată batjocura la care a fost supus” (Op.cit., p. 247). Mereu stăpân pe sine, Preasfinţia Sa a uimit gardienii când „pălmuit fiind, cu mâna tremurândă, dar cu o voce care nu-şi pierduse fermitatea, i-a binecuvântat”.
Preasfinţitul Frenţiu era foarte bolnav de inimă, „de multe ori, noaptea şedea pe pat ceasuri de-a rândul, când se simţea mai rău; lua picuri de valeriană, apoi, liniştindu-se, se aşeza iarăşi la odihnă; suporta toate fără nici o nerăbdare, liniştit întru toate; dacă îl întrebai dacă nu are dureri, răspundea întotdeauna că pentru aceasta suntem aici, ca să suferim […] Priveam cu durere lupta fratelui cu boala care îl chinuia; dânsul era liniştit şi se străduia să împlinească şi din muncă ce putea; l-am văzut cum plivea iarba din curtea temniţei, unde noi măturam, şi cum ajuta la tăiatul lemnelor, pentru a-şi lua partea sa, pentru mângâierea sa, şi apoi, porunca celor care ne ţineau legaţi” (Op.cit.,p.277). Doi Canonici l-au îngrijit cu multă dragoste, Canonicul Vezoc de la Lugoj, pe care îl crescuse Episcopul, şi Canonicul Coriolan Tămâian de la Oradea, fiu sufletesc iubit de Înalt Preasfinţia Sa Frenţiu, „episcopul propriu pe care l-a îngrijit tot timpul, cu toată dragostea sufletului său profund devotat; şi ne-a fost nouă tuturor de mare ajutor, întru toate ce putea face” (Op.cit., p. 287).
Întemniţat şi el, ziaristul Nicolae Carandino descrie episcopatul greco-catolic aşa cum l-a văzut: „Spectacolul pe care îl oferea celula episcopilor era impresionant. Când ieşeau la plimbare, toţi bătrâni sau îmbătrâniţi înainte de vreme, toţi cocârjaţi, aveau în frunte şi la oarecare distanţă pe Frenţiu. Totul era la el impresionant: barba albă, figura, mersul. Deşi mic de statură, părea grandios. Nu pot fi bănuit de părtinire fideistă; n-am avut niciodată sentiment religios. Am fost însă întotdeauna sensibil la măreţie. Şi niciodată nu am avut puternic şocul suprafirescului, decât privind la şirul de moşnegi […] Îmbrăcaţi în haine de ocnaşi, martiri ai credinţei lor, toţi aceşti bătrâni nu păcătuiseră desigur decât prin omenie. Mare vină omenia în asemenea vreme, dar mari şi aceia care nu se ostenesc să o apere. Mă uitam printre zăbrele şi lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc” (Nicolae Carandino, „Nopţi albe şi zile negre, Memorii”, Bucureşti, 1992, p. 335).
În timpul persecuţiei, Reşedinţa episcopatului Bisericii Române Unite cu Roma era temniţa grea de la Sighet, temniţă „care îşi culegea pe rând jertfele sale” … La începutul lunii iulie, 1952, Preasfinţitul Frenţiu ştia că jertfa îi este aproape: „Dacă nu ne eliberează până la sfârşitul lunii, pe mine aici mă veţi lăsa”, i-a spus Preasfinţitului Hossu. S-a mărturisit cu o zi înainte de ziua obişnuită, în suflet cu dorul Sfintei Liturghii şi a Sfintei Împărtăşanii … În 11 iulie, spre seară, între cinci şi şase, liniştit, cu toţi Episcopii îngenuncheaţi în rugăciune lângă patul său, a trecut la veşnicie …
„N-a sunat atunci nici clopotul mare de la Catedrala din Oradea, unde nu se ştia atunci de trecerea în veşnicie a marelui şi bunului arhipăstor, dar nu cred să fi sunat nici mai târziu, ajunse şi clopotele, şi sunetul lor pe mână străină …”, notează Cardinalul.
Fără sicriu, trupul i-a fost aruncat undeva în „Cimitirul Săracilor” de pe malul Izei, în partea ruteană. O urnă cu pământ din acel Cimitir s-a depus în cripta din Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea, după reintrarea în posesia Episcopiei, ca semn de aducere-aminte pentru Păstorul nostru fără mormânt …
„Non omnia moriar” - ,,Nu voi muri de tot. Din mine o parte, partea cea mare va-nfrânge moartea”, scria poetul latin Horaţius.
Episcopul Ioan Suciu explică această nemurire: „Străbătând în lung şi larg Ţara Bihariei, o parte din Sătmar şi Sălaj, ţi se vădesc minunatele alveole, de aşezarea românească – bisericească, lucrate sub îndelungata păstorire a Înalt Preasfinţiei Sale dr. Valeriu Traian Frenţiu”. Asemănătoare este şi Dieceza de Lugoj, unde a fost Episcop timp de zece ani (1912-1922).
Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost o figură impunătoare şi un spirit constructiv, însufleţit de credinţa luminoasă în biruinţa binelui. Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea şi Biserica „Sfântul Dumitru” din Beiuş s-au bucurat de ajutorul personal al Preasfinţiei Sale. La gândul şi dorinţa sa, la „Catedrala” din Oradea, profesorul şi compozitorul Francisc Hubic a introdus muzica bisericească cu acompaniament de orchestră, artă spre lauda lui Dumnezeu.
O atenţie deosebită a avut-o pentru Stâna de Vale, unde Părintele profesor Alexandru Borza a realizat o grădină botanică subalpină.
A fost un Mecena al culturii din Bihor, în 1925 a făcut să apară revista Diecezei, „Vestitorul”, iar între 1928 şi 1934, la Beiuş, „Observatorul”. Nu a scris lucrări în afară de „pastorale”, dar a publicat opere de mare valoare, cum sunt „Noul Testament” tradus de Preasfinţia Sa Ioan Bălan, „Teologia pastorală” a Canonicului Nicolae Brânzeu, „Teologia morală” de Aloisie Tăutu şi din opera lui Ion Agârbiceanu.
La inima Preasfinţiei Sale au fost Liceul „Samuil Vulcan” şi „Liceul Român Unit de Fete” din Beiuş, „Şcoala Normală Greco-Catolică” şi „Seminarul Teologic” din Oradea, pe care l-a ridicat la calitatea de „Academie Teologică”. Prin învăţământul confesional greco-catolic, a dorit să se dea nu numai o bună instruire tinerilor, dar să formeze şi oameni cu credinţă şi largă cultură umanistă.
În Dieceză, pentru o înaltă viaţă spirituală, s-a bazat pe doi piloni, pe Sfânta Euharistie şi pe Reuniunea Mariană - Reuniunile Mariane au existat în toate parohiile. Şi tot pentru credinţă şi înaintarea spirituală, a adus în Dieceză „Ordinul Franciscan”, „Congregaţia Surorilor Oblate Asumpţioniste” şi „Ordinul Fraţii Şcolilor Creştine”.
În semn de preţuire, Papa Pius al XI-lea l-a numit „Asistent la Tronul Papal” şi i-a acordat „Paliul arhiepiscopal”. În ţară s-a bucurat de distincţia „Mare ofiţer al Ordinului Coroana României”.
Episcop al Diecezei de Lugoj, „cu mare bucurie”, vestea credincioşilor Adunarea Naţională de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918, şi le cerea organizarea delegaţiilor şi participarea, „ca să se aducă cea mai fericită hotărâre pentru viitorul iubitei noastre naţiuni române” (Silviu Sana - Tiberiu Ciorba, „Episcopul Valeriu Traian Frenţiu”, Oradea, 2015, p.191). Preasfinţia Sa Valeriu Traian Frenţiu şi episcopatul greco-catolic au participat la Marea Unire de la Alba Iulia.
După moartea Mitropolitului Alexandru Nicolescu, în 1941, a fost ales „Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş”.
În această calitate, a condus toate „Conferinţele episcopale” şi a determinat luarea celor mai bune decizii, în timpuri senine şi în pragul prigoanei, cu înţelepciune şi responsabilitate. Şi aceasta până în ultima zi de libertate … A deschis linia vieţii Bisericii noastre pentru timpul persecuţiei, dând preoţilor închişi sau ascunşi dreptul de a celebra Sfânta Liturghie la orice oră, fără ajun. A cerut preoţilor Diecezei să vorbească credincioşilor despre rolul Papei în conducerea Bisericii şi să-i ajute să reziste la presiuni şi ameninţări, să rămână în credinţa lor catolică.
În toamna anului 1948, la ultima predică din Catedrală, a citit „Fericirile”, era în preajma martiriului …
Valeriu Traian Frenţiu a fost Preotul şi Episcopul lui Cristos până la sfârşitul vieţii … În condiţiile lagărului de la Mănăstirea „Căldăruşani”, în Noaptea de Crăciun a anului 1949, asistat de ceilalţi Episcopi, a consacrat Episcop pentru Dieceza de Cluj-Gherla pe Canonicul Ioan Cherteş. La 3 decembrie a aceluiaşi an, Episcopii închişi l-au consacrat Episcop pe Tit Liviu Chinezu.
Sunt printre puţinele persoane în viaţă care l-am cunoscut pe Preasfinţia Sa Valeriu Traian Frenţiu … Îi ştiu privirea, îi ştiu zâmbetul, pasul, îi mai văd pe chip bucuria sau tristeţea, îi mai aud cuvântul şi rugăciunea … Elevă la „Liceul Român Unit de Fete” din Beiuş, am fost primită în „Reuniunea Mariană” de către Sfântul Episcop … În momentele însemnate ale vieţii noastre de eleve, era între noi, îi simţeam căldura sufletească şi grija părintească ce ne-o purta. În fiecare zi ne avea în gând, ca să trăim credinţa, să ne asigure spiritul de ordine în viaţă şi cadrul sigur de studiu. Şi nu ştiam că trăiam în apropierea unui sfânt!!! ...
Astăzi, la 66 de ani de la intrarea în lumina Eternităţii a Înalt Preasfinţiei Sale Valeriu Traian Frenţiu, îi aducem prinosul nostru de cinstire şi recunoştinţă şi îl rugăm pe Dumnezeu ca acolo, în Cerul Său, Iubirea Sa şi binecuvântarea să le lase peste sufletul trudit al Sfântului nostru Episcop.
Profesor Otilia Bălaş

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.

Împreună salvăm Palatul Episcopal

Împreună salvăm Palatul Episcopal

Caută ştire:

Anul: 2018 » Eveniment: Cursuri de formare pentru preoţi şi soţiile lor » Titlu: 27119.jpg

Anul: 2018
Eveniment: Cursuri de formare pentru preoţi şi soţiile lor
Titlu: 27119.jpg