AcasăŞtiri20189 Martie: Bucuria iubirii sincere şi adevărate

Episcopia Greco-Catolică Oradea

Adresă:

Str. Mihai Pavel nr. 4
410210 - Oradea
România

Telefon:

+40.259.436.492 +40.359.410.844 +40.359.410.845

Fax:

+40.259.430.509

Email:

Utilizatorii care au cont de email pe acest site, se pot autentifica folosind:

Ştiri

Bucuria iubirii sincere şi adevărate

Bucuria iubirii sincere şi adevărate

Sărbătorim prima aniversare de la apariţia Amoris Laetitia, evidenţiind citate ale Exortaţiei Apostolice, care se folosesc pentru a reflecta şi a reacţiona cu bucurie în faţa provocării virtuţii celei mai importante.
În 19 martie se împlineşte un an de la publicarea Exortaţiei Apostolice Amoris Laetitia a Papei Francisc. Cele 325 de puncte sunt un profund tribut al iubirii umane, în perfectă concordanţă cu Iubirea lui Dumnezeu. Acest text magisterial este o bijuterie, care revitalizează iubirea sinceră şi adevarată şi care ajută pentru a medita asupra virtuţii cele mai importante: caritatea.
La prima sa aniversare, oferim un rezumat sub forma unor puncte scurte ale unor texte importante ale Exortaţiei Apostolice. Nu este vorba despre o selecţie fundamentală deoarece important este conţinutul său integral. Este, mai bine spus, o prezentare didactică ordonată pe teme (Iubire, Căsnicie, Copii, Familie, Dumnezeu, Biserica şi familia, Familia şi societatea), care pot folosi pentru a răspândi conţinutul unui document papal care atinge inima oamenilor, inima familiilor şi inima societăţii.
Ideal este ca acest aperitiv plin de citate să trezească interesul în a analiza, a medita sau a citi pentru prima dată Amoris Laetitia.
Cuprins
• Iubire
• Căsătorie
• Copiii
• Familie
• Dumnezeu, Biserică şi familie
• Familie şi societate
Iubire
●În orizontul iubirii, fundamental în experienţa creştină a căsniciei şi a familiei, iese în evidenţă şi o altă virtute, puţin ignorată în aceste timpuri de relaţii frenetice şi superficiale: blândeţea.
● Iubirea trăită în familii este o putere constantă pentru viaţa Bisericii.
●Iubirea are mereu un sens de profundă compasiune, care ne face să-l acceptam pe celălalt ca parte a acestei lumi, chiar şi atunci când acţionează într-un mod diferit de ceea ce eu mi-aş dori.
●Iubirea ne duce la aprecierea fiecărei fiinţe umane recunoscând dreptul său la fericire. Iubesc persoana aceea, o privesc cu privirea lui Dumnezeu Tatăl, care ne dăruieşte totul, “ca să ne bucurăm”.
● Cine iubeşte, nu doar că evită să vorbească prea mult despre sine însuşi, ci mai mult, pentru că este atent la ceilalţi, îşi cunoaşte locul, fără a pretinde că el este centrul.
●A iubi mai înseamnă şi a deveni amabil.
●Iubirea nu acţionează cu brutaliltate, nu acţionează într-un mod nepoliticos, nu este superficială. Modurile sale de acţiune, cuvintele sale, gesturile sale sunt plăcute şi nu aspre sau rigide. Nu doreşte să aducă suferinţa celorlalţi.
●Iubirea generează unitate, cultivă legături, creează noi raporturi de integrare, construieşte un bază socială solidă.
●Cel care iubeşte este capabil să încurajeze oferind confortul care întăreşte, consolează, care stimulează.
●Atunci când o persoană care iubeşte face un bine celuilalt, sau când vede că celuilalt îi merge bine în viaţă, trăieşte cu bucurie şi, în acest mod dă slavă lui Dumnezeu, pentru că “Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie” .
●Celălalt mă iubeşte aşa cum este şi cum poate, cu limitele sale. Iar dacă iubirea sa este imperfectă nu înseamnă că este falsă sau că nu este sinceră. Este sinceră dar limitată şi pământească .
● Iubirea crede, dă libertate, nu controlează totul, nu sufocă, nu domină. Iubirea este libertate, face posibilă autonomia, deschide către lume şi către noi experienţe, permite ca relaţia cuplului să se îmbogăţească şi să nu devină închisă, fără orizont.
●Iubirea nu se lasă dominată de resentimente, de dispreţul faţă de oameni, de dorinţa de a răni sau de a primi unilateral. Idealul creştin şi în mod particular în familie, este iubirea în ciuda tuturor lucrurilor.
● După iubirea care ne leagă de Dumnezeu, dragostea conjugală este “maxima prietenie”.
● Să fim sinceri şi să recunoaştem semnele realităţii: cine este îndrăgostit nu plănuieşte acea relaţie să dureze doar o anumită perioadă.
●O iubire superficială şi de suprafaţă, incapabilă de a accepta căsnicia de o viaţa, incapabilă să renască, să se reinventeze şi să înceapă mereu de la capăt, nu poate accepta provocarea ”pentru toată viaţa”. Ea cedează culturii moderne în care totul este provizoriu şi care împiedică procesul constant de creştere a familiei.
●În căsnicie trebuie să îngrijim bucuria iubirii. Atunci când căutarea plăcerii este obsesivă aceasta ne face incapabili ca să găsim alt tip de împliniri. Bucuria, în schimb, lărgeşte sfera fericirii şi ne permite să găsim gustul realităţi chiar şi în etapele vieţii când plăcerea se atenuează.
●În societatea de consum simţul estetic devine tot mai sărac şi astfel se stinge bucuria. Totul se cumpără, totul este al meu, totul se consumă. La fel şi persoana umană. Sensibilitatea, pe de altă parte, este o manifestare de iubire care ne eliberează de dorinţa posesiei egoiste. Vibrăm în faţa unei persoane, cu respect imens, cu teama de a nu răni sau de a-i îngrădi libertatea.
● Dragostea pentru celălalt implică plăcerea de a contempla, de a aprecia frumosul şi sacrul fiinţei sale care există dincolo de nevoile mele.
● Experienţa estetică a iubirii se exprimă în acea privire care îl contemplă pe celălalt, ca o regăsire şi o finalizare în el însuşi, chiar dacă este bolnav, bătrân sau lipsit de atracţii sensibile.
●Aceasta înseamnă a-i spune celuilalt că mereu va putea avea încredere, că nu va fi abandonat atunci când timpul trece, atunci când intervin dificultăţi sau când apar alte opţiuni ale unor plăceri uşor egoiste.
●Gesturile care exprimă iubire trebuie să fie în mod constant cultivate, fără discriminare, pline de cuvinte generoase. În familie “este necesar sa utilizăm trei cuvinte. Aş vrea să le repet. Trei cuvinte: „Te rog!”, „Mulţumesc!”, „Iartă-mă!”. Trei cuvinte cheie!”.
● Cuvintele adecvate, spuse la momentul potrivit, protejează şi alimentează iubirea zi dupa zi.
● Fanteziile iubirii idilice sau perfecte, nu fac bine. Creştinul, pentru a creşte, trebuie să stea la distanţă de acele fantezii. O idee cerească a iubirii terestre arată că lucrurile valoroase sunt cele care nu a fost atinse: vinul se maturizează cu trecerea timpului.
● Dragostea trece dincolo de orice barieră.
●Virginitatea şi căsnicia, sunt şi trebuie să fie, diverse forme de a iubi pentru că “omul nu poate trăi fără iubire. El rămâne pentru sine o fiinţă de neînţeles, viaţa lui este lipsită de sens, dacă dragostea nu este dezvăluită”.
● Celibatul este în pericol de a deveni o singurătate confortabilă care dă libertate de mişcare şi autonomie de a-şi schimba locul, un statut de sarcini si opţiuni, de a dispune de propriii bani, de a frecventa diverse persoane în funcţie de situaţia momentului. În acest caz valoare au mărturiile persoanelor căsătorite. Cei care au fost chemaţi la virginitate pot găsi în căsniciile adevărate un semn clar al fidelităţii generoase şi neclintite a lui Dumnezeu faţă de legământul său. Acest legământ îi ajută pe cei doi să se asculte şi să se respecte reciproc.
● Prelungirea ”speranţei de viaţă” face ca şi relaţia intimă şi apartenenţa reciprocă în căsătorie să fie păstrate timp de patru, cinci sau şase decenii şi să fie necesară o reinventare continuă în cuplu.
●Nu ne putem promite să avem aceleaşi sentimente pe tot parcusul vieţii. În schimb, putem avea un proiect comun stabil, să ne angajăm să iubim şi să trăim împreună până când moartea ne va despărţi şi să trăim întotdeauna o intimitate binecuvântată.
●Dragostea promisă depăşeşte orice emoţie, sentiment sau stare de spirit deşi le-ar putea include. Este o iubire adâncă, devotată care implică toată viaţa.
●În istoria unei căsnicii aspectul fizic al persoanelor se schimbă dar acesta nu este motivul pentru care atracţia si dragostea trebuie să slăbească. Cineva se îndrăgosteşte de o persoană, cu o identitate proprie, nu doar de un corp deşi acel corp, dincolo de uzura timpului, nu reuşeşte niciodată să exprime în vreun fel acea identitate personală care a captivat inima.
● Atunci când ceilalţi nu mai pot recunoaşte frumuseţea acelei identităţi, soţul (sotia) în dragoste este încă capabil să o perceapă cu instinctul iubirii iar dragostea nu dispare.
●Dragostea dă viaţă întotdeauna. Prin urmare, iubirea conjugală "nu este epuizată în cadrul cuplului [...] Soţii, în timp ce se dăruiesc unul celuilalt dau dincolo de ei înşişi realitatea copilului, reflexie a iubirii acestora, semn permanent al unităţii conjugale şi al sintezei vii şi inseparabile a tatălui şi a mamei ".
● Dragostea are nevoie de timp disponibil şi gratuit care mută alte lucruri într-un plan secundar. Este nevoie de timp pentru a dialoga, pentru a se îmbrăţişa fără grabă, pentru a împărţi proiecte, pentru a se asculta unul pe celălalt, pentru a se privi reciproc, pentru a se valorifica reciproc, pentru a-şi întări relaţia.
● Fiecare criză ascunde câte o veste bună, pe care trebuie să ştim să o ascultăm, pentru a acorda auzul la bătăile inimii.
●Uneori se iubeşte cu o iubire egoistă, firească de obicei la un copil, fixată într-o etapă în care realitatea se distorsionează şi se trăieşte capriciul, în care totul se învârte în jurul propriului eu. Este o iubire nesătulă, care strigă sau plânge atunci când nu are ce vrea.
●Dragostea are o intuiţie care îi permite să asculte tăcerea şi să vadă nevăzutul.
Căsătoria
●Creştinii nu pot renunţa la căsătoriei doar pentru a nu contrazice moda timpului, pentru a fi la pas cu dezastrul moral şi uman contemporan. Am lipsi lumea de valorile pe care le putem şi trebuie să le oferim. [...] În acelaşi timp, trebuie să fim umili şi reali, pentru a recunoaşte că uneori modul de prezentare a convingerilor creştine şi modul în care se tratatează oamenii au ajutat la provocarea pe care o regretăm astăzi şi, de aceea ar fi bine să avem o atitudine de auto-critică sănătoasă.
●Avem nevoie să găsim cuvintele, motivaţiile şi mărturiile care să ne ajute să atingem la cele mai intime fibre ale tinerilor, cei mai capabili de generozitate, de angajament, de dragoste şi de eroism, pentru a-i invita să accepte cu entuziasm şi curaj provocarea căsătoriei.
●Învăţătura noastră despre căsnicie şi familie se poate inspira şi transfigura în lumina acestui mesaj de iubire şi sensibilitate pentru a nu deveni o simplă apărare a unei doctrine reci şi fără viaţă.
●Sacramentul căsătoriei nu este o convenţie socială, un ritual gol sau simplul semn exterior al unui angajament. Sacramentul este un dar pentru sfinţirea şi mântuirea soţilor, deoarece "apartenenţa lor reciprocă este reprezentarea reală, prin semnul sacramental, a aceleiaşi relaţii a lui Isus Cristos cu Biserica. Soţii sunt, prin urmare, amintirea permanentă pentru Biserică a ceea ce s-a întâmplat pe cruce; ei sunt unul pentru celălalt şi pentru copii martori ai mântuirii la care sacramentul îi face părtaşi ".
● Uniunea sexuală, trăită într-o manieră umană şi sfinţită de către sacrament, este, la rândul ei, o cale de creştere în viaţa harului pentru soţi.
●Soţii care se iubesc şi care îşi aparţin, vorbesc bine unul despre celalalt, încearcă să arate partea bună a soţului, dincolo de slăbiciuni şi greşeli. În orice caz, păstrează tăcerea pentru a nu deteriora imaginea. Dar nu este doar un gest extern ci izvorăşte dintr-o atitudine internă.
● Bucuria matrimonială care poate fi experimentată chiar şi în mijlocul durerii presupune acceptarea faptului că aceasta, căsătoria, este o legătură necesară de fericire şi efort, de tensiuni şi de tihnă, de suferinţă şi dăruire, de satisfacţii şi căutări, de neplăceri şi de împliniri pe calea prieteniei care îi determină pe soţi să aibă grijă unul de altul.
●După ce au trecut prin suferinţe şi încercări soţii apreciază valoarea a ceea ce au dobândit împreună pentru că şi-au înţeles rostul de a fi ca familie. Puţine bucurii umane sunt la fel de profunde şi pline de bucurie ca atunci când două persoane care se iubesc au dobândit ceva cu un efort constant şi comun.
●Este adevărat că dragostea înseamnă mult mai mult decât un consimţământ extern sau un fel de contract de căsătorie şi este, de asemenea, adevărat că decizia de a conferi căsătoriei o configuraţie vizibilă în societate, cu anumite angajamente exprimă relevanţa: arată seriozitatea de identificare cu celălalt, indică o depăşire a individualismului adolescentin şi exprimă opţiunea fermă de a aparţine unul altuia.
● Căsătoria este o modalitate de a exprima cum cuibul matern a fost abandonat cu adevărat pentru a forma alte legături puternice şi pentru a-şi asuma o nouă responsabilitate în faţa altei persoane. Acest lucru merită mult mai mult decât o simplă asociere spontană pentru satisfacerea reciprocă care ar fi o privatizare a căsătoriei.
●Căsătoria, ca instituţie socială, este o protecţie şi un mod de angajare reciprocă, pentru maturizarea iubirii, astfel încât opţiunea pentru celalalt să crească în stabilitate, concretizare şi profunzime şi, în acelaşi timp, să-şi poată îndeplini misiunea în societate. De aceea, căsnicia depăşeşte orice modă şi persistă. Esenţa sa este înrădăcinată în însăşi natura persoanei umane şi a caracterului său social.
● Dragostea matrimonială, dincolo de indisolubilitate ca o obligaţie sau doctrină, are rolul să o întărească o căsătorie şi să o facă să crească constant sub impulsul harului. Dragostea care nu creşte începe să-şi asume riscuri. Putem să creştem numai prin a răspunde la harul divin cu mai multe acte de iubire, acte de afecţiune mai frecvente, mai intense, mai generoase, mai delicate, pline de bucurie.
●Dialogul este un mod privilegiat şi indispensabil de a trăi, de a exprima şi de a maturiza dragostea în viaţa matrimonială şi de familie. Dar presupune o lungă şi grea învăţătură.
●Unitatea la care trebuie aspirat nu este o uniformitate, ci o "unitate în diversitate" sau o "diversitate reconciliată". În acest stil îmbogăţit de comuniune fraternă cei doi se întâlnesc, se respectă şi se apreciază menţinând nuanţe şi accente diferite care îmbogăţesc binele comun.
●Abilitatea de a exprima ceea ce se simte fără să sufere este importantă: a folosi un limbaj şi un mod de a vorbi, care poate fi mai uşor acceptat sau tolerat de celălalt, chiar dacă conţinutul este exigent; a plănui propriile revendicări, dar fără a dezlănţui furia ca o formă de răzbunare şi a evita un limbaj moralizator care urmăreşte doar să atace, să ironizeze, să învinovăţească, să rănească. Multe discuţii în cuplu nu sunt pentru probleme foarte grave. Uneori este vorba despre lucruri mici, puţin transcendente dar ceea ce schimbă starea de spirit este modul de a le spune sau atitudinea asumată în dialog.
●Pentru ca dialogul să aibă valoare trebuie să avem ceva de spus şi aceasta presupune o bogăţie sufletească interioară hrănită prin lectură, reflecţia personală, rugăciunea şi deschiderea spre societate. În caz contrar conversaţiile devin plictisitoare şi fără de valoare.
●Iubirea dintre soţi face posibil ca toată viaţa să devină un bine pentru familie şi să fie în slujba vieţii în comun.
Sexualitatea nu este o resursă pentru a satisface sau un divertisment deoarece este un limbaj interpersonal în care celălalt este luat în serios cu valoarea sa sacră şi inviolabilă.
● Când dragostea devine o simplă atracţie sau o afectivitate difuză face ca soţii să devină fragili şi să intre în criză.
● Atunci când atitudinea faţă de soţ este constant critică indică faptul că acea căsătorie nu a fost asumată ca un proiect de a construi împreună, cu răbdare, înţelegere, toleranţă şi generozitate. Acest lucru, puţin câte puţin, duce la o înlocuire a dragostei cu o atitudine inchizitorială şi implacabilă prin controlul meritelor şi drepturilor fiecăruia, prin revendicări, prin concurenţă şi prin autoapărare.
Îmi amintesc de o vorbă care spune "apa stătută, miroase". Aşa se întâmplă atunci când iubirea din primii ani de căsătorie stagnează, se opreşte din mişcare, din acea nelinişte care o împinge să meargă înainte.
Una dintre cauzele care duc la separarea unui cuplu este cea de a avea aşteptări prea mari cu privire la viaţa conjungală. Atunci când realitatea este descoperită, mai limitată şi mai dificilă decât ceea ce a fost visat, soluţia nu este să gândim rapid şi iresponsabil la despărţire, ci să asumăm căsătoria ca o cale de maturizare, în care fiecare dintre soţi este un instrument al lui Dumnezeu pentru a-l face pe celălalt să crească.
Fiecare criză este o lecţie care permite trăirea vieţii împărtăşite sau, cel puţin, găsirea unui nou înţeles al experienţei conjugale. În nici un caz nu ar trebui să ne rezumăm la o curbă descendentă, la o deteriorare inevitabilă, la o mediocritate suportabilă. Dimpotrivă, atunci când căsătoria este asumată ca o responsabilitate, care implică şi depăşirea obstacolelor, fiecare criză este percepută ca o ocazie de a se reuni pentru a bea cel mai bun vin.
● Într-o criză neprevăzută, cea mai afectată este comunicarea. În felul acesta, încetul cu încetul, cineva care era "persoana pe care o iubesc" devine "cel care mă însoţeşte întotdeauna în viaţă", "tatăl sau mama copiilor mei" şi, în cele din urmă, un " ciudat ".
● În aceste momente este necesar să se creeze spaţii pentru a comunica de la inimă la inimă. Este dificil a se comunica într-un moment de criză, dacă niciodată nu s-a învăţat acest mod de comunicare. Este o artă care se învaţă în vremuri de calm, pentru a o pune în practică în vremuri grele.
● A devenit tot mai frecvent ca atunci când cineva nu primeşte sau nu i se îndeplineşte ceea ce a visat acest lucru să fie suficient pentru a pune capăt unei căsnicii.
●Durerea celor care au suferit nedrept despărţirea, divorţul sau abandonul sau a celor care au fost forţaţi să întrerupă convieţuirea prin maltratarea soţului / soţiei trebuie să înţeleasă de cei din jur. Iertarea pentru nedreptatea suferită nu este uşoară, dar este o cale pe care harul o face posibilă.
● Le cer părinţilor despărţiţi: "Niciodată, niciodată, niciodată să nu-l luaţi pe copil ca pe un ostatic. V-aţi despărţit pentru multe dificultăţi şi motive, viaţa v-a dat acest test, dar copiii nu suportă povara acestei despărţiri; să crească precum ceilalţi copiii care nu sunt folosiţi ca ostatici împotriva celuilalt soţ, să crească ascultând că mama vorbeşte bine despre tată, chiar dacă nu sunt împreună şi că tatăl vorbeşte bine despre mamă ".
Copiii
●Evanghelia ne aminteşte de asemenea: copiii nu sunt proprietatea familiei, ei au în faţă propria lor viaţă.
●Biserica este chemată să colaboreze pastoral astfel încât părinţii înşişi să-şi poată îndeplini misiunea educaţională. Mereu trebuie să facă acest lucru ajutându-i să-şi aprecieze propria funcţie şi să recunoască faptul că cei care au primit sacramentul căsătoriei devin adevăraţi slujitori ai Cuvântului, pentru că, atunci când îşi formează copiii, ei construiesc Biserica.
● Copiii nu numai că îşi doresc ca părinţii să se iubească unul pe altul ci să fie credincioşi şi să fie întotdeauna împreună.
● Adoptarea este o modalitate de a realiza într-un mod foarte generos maternitatea şi paternitatea şi, vreau să-i încurajez pe cei care nu pot avea copii, să fie disponibili şi să-şi deschidă dragostea matrimonială pentru a-i primi pe cei care sunt lipsiţi de un context familial adecvat.
● Creşterea fraţilor în familie oferă o experienţă frumoasă de a avea grijă de noi înşine, de a ne ajuta şi de a ne lăsa ajutaţi de alţii.
●Fiecare copil ne surprinde cu proiectele care izvorăsc din libertate pe care le-o acordăm şi care ne modifică sistemele. Educaţia implică sarcina de a promova libertăţile responsabile, presupune discernământ în provocări şi oameni care înţeleg că viaţa lor şi cea a comunităţii este în mâinile lor şi că această libertate este un dar imens.
● Atunci când un copil nu mai simte că este valabil pentru părinţii săi, chiar dacă este imperfect şi, nu percepe că au o preocupare sinceră pentru el, acest lucru creează răni profunde, care provoacă multe dificultăţi în maturizarea lui. Această absenţă, această abandonare afectivă provoacă o durere mai profundă decât o eventuală corecţie primită după o acţiune rea.
●Corectarea este un stimulent atunci când eforturile sunt de asemenea evaluate şi recunoscute şi când copilul descoperă că părinţii săi păstrează o atitudine de răbdare, de încredere. Un copil corectat cu dragoste se simte luat în considerare, percepe că este cineva, simte că părinţii îşi asumă responsabilităţile.
●Educaţia copiilor nu poate fi făcută sub imperiul mâniei părinţilor.
●Familia este prima şcoală a valorilor umane, în care se învaţă folosirea corectă a libertăţii.
● Atunci când copiii sau adolescenţii nu sunt educaţi să accepte că unele lucruri pentru a le avea trebuie să aştepte, ei devin capricioşi, devin persoane care cresc cu viciul: "Vreau să am". Aceasta este o mare problemă care nu favorizează libertatea, ci o îngenunchează.
●Familia este locul primei socializării, este primul loc în care cineva învaţă să se aşeze în faţa celuilalt, să asculte, să împărtăşească, să susţină, să respecte, să ajute, să convieţuiască.
● Într-o lume în care sexualitatea este banalizată este dificil să se facă o educaţia sexuală echilibrată. Aceasta ar putea fi înţeleasă doar în cadrul unei educaţii pentru iubire, pentru dăruirea reciprocă. În felul acesta, limbajul sexualităţii nu mai este sărac, ci iluminat.
●O educaţie sexuală sănătoasă are o valoare imensă chiar dacă unii consideră că este o chestiune de altădată. Pudoarea este o apărare naturală a persoanei care îşi protejează interiorul şi evită să devină un doar obiect. Fără pudoare afecţiunea şi sexualitatea se reduc la obsesii care distrug capacitatea de a iubi şi care conduc la tratamente inumane.
●Casa este locul în care copilul învaţă să perceapă motivele şi frumuseţea credinţei, să se roage şi să-i slujească pe alţii.
● Educaţia în credinţă ştie să se adapteze fiecărui copil.
● Este esenţial ca în familie copiii să vadă că pentru părinţii lor rugăciunea este cu adevărat importantă.
● Vreau să-mi exprim recunoştinţa faţă de toate mamele care se roagă fără încetare, aşa cum a făcut Sfânta Monica, pentru copiii care s-au îndepărtat de Cristos.
●Transmiterea credinţei copiilor în creşterea lor ajută familia să devină evanghelizatoare şi în afara propriului mediu familial.
Familia
●O familie şi o casă sunt două lucruri care se pretind reciproc. Acest exemplu arată că trebuie să insistăm asupra drepturilor familiei şi nu doar asupra drepturilor individuale. Familia este un bun care nu poate lipsi în societate, dar trebuie protejată.
● Nimeni nu poate crede că slăbirea familiei, ca o societate naturală bazată pe căsătorie, poate ajuta societatea. Se întâmplă contrariul: dăunează maturizării oamenilor, culturii, valorilor comunităţii şi dezvoltării etice a oraşelor şi a satelor.
●Mulţi bărbaţi sunt conştienţi de importanţa rolului lor în familie şi trăiesc cu caracterul naturii masculine. Absenţa tatălui marchează grav viaţa de familie, educaţia copiilor şi integrarea lor în societate. Absenţa lui poate fi fizică, afectivă, cognitivă şi spirituală. Această absenţă privează copiii de un model adecvat de comportament parental.
● A avea răbdare nu înseamnă să-i lăsăm să ne manipuleze în mod continuu, sau să tolereze agresiunea fizică sau să ne permită să fim trataţi ca obiecte. Problema este atunci când cerem ca relaţiile să fie perfecte sau ca oamenii să fie fără greşeală sau când sperăm ca numai voinţa noastră să fie îndeplinită. Atunci totul ne face nerăbdători, totul ne face să reacţionăm cu agresiune. Dacă nu cultivăm răbdarea, vom avea întotdeauna scuze pentru a răspunde cu furie şi, în final, vom deveni oameni care nu ştiu cum să convieţuiască, antisociali, incapabili să amâne impulsurile, iar familia va deveni un câmp de luptă.
●În viaţa de familie nu poate domni logica dominaţiei unora asupra altora, sau concurenţa pentru a vedea cine este mai inteligent sau mai puternic, pentru că logica aceasta distruge iubirea.
● Când am fost ofensaţi sau dezamăgiţi iertarea este posibilă şi de dorit dar nimeni nu spune că este uşor. Adevărul este că în familie "comuniunea poate fi păstrată şi perfecţionată numai cu un mare spirit de sacrificiu. Ea cere, de fapt, o disponibilitate promptă şi generoasă a fiecăruia pentru înţelegere, toleranţă, iertare, reconciliere. Nicio familie nu ignoră faptul că egoismul, dezacordul, tensiunile, conflictele făcute cu violenţă rănesc buna înţelegere".
● Pentru a putea să iertăm, trebuie să trecem prin experienţa eliberatoare de a ne înţelege şi a ne ierta pe noi înşine. De atâtea ori greşelile noastre sau privirea critică a oamenilor pe care îi iubim ne-au determinat să ne pierdem dragostea pentru noi înşine. Asta ne face să ajungem să ne ferim de ceilalţi, să ne eliberăm de afecţiune, să ne umplem cu temeri în relaţiile interpersonale.
● Cineva care ştie că cel de lângă el îl suspectează întotdeauna, că îl judecă fără compasiune, că nu-l iubeşte necondiţionat, preferă să-şi păstreze secretele, să-şi ascundă căderile şi slăbiciunile, să se prefacă a fi ceea ce nu este. Pe de altă parte, o familie în care domneşte o încredere bazată pe afecţiune şi în care regăseşte întotdeauna siguranţa din nou, în ciuda tuturor lucrurilor, permite identificarea adevăratei identităţi a membrilor săi şi respinge în mod spontan înşelăciunea, falsitatea sau minciuna.
● O familie fără vise nu este posibilă. Atunci când o familie îşi pierde capacitatea de a visa, copiii nu cresc, iubirea nu creşte, viaţa slăbeşte şi se stinge.
● Micul nucleu de familie nu ar trebui să fie izolat din familia extinsă, unde sunt părinţii, unchii, verişorii şi chiar vecinii. În acea familie mare pot exista unii care au nevoie de ajutor, sau cel puţin de companie şi gesturi de afecţiune, sau pot exista suferinţe mari care necesită consolare.
● Este bine să alternăm rutina cu petrecerea, să nu pierdem capacitatea de a sărbători cu familia, să ne bucurăm şi să trăim experienţele frumoase. Ei trebuie să fie surprinşi de darurile lui Dumnezeu şi să-şi hrănească entuziasmul de a trăi. Când ştiţi cum să sărbătoriţi, această abilitate reînnoieşte energia iubirii, vă eliberează de monotonie şi umple rutina zilnică cu culoare şi speranţă.
●Istoria unei familii este traversată de crize de tot felul, care fac parte şi din frumuseţea ei dramatică. Trebuie să descoperim că depăşirea unei crize duce la îmbunătăţirea, stabilirea şi maturizarea vinului unirii. Nu trăiţi pentru a fi de fiecare dată mai puţin fericiţi, ci pentru a învăţa să fiţi fericiţi într-un mod nou, pe baza posibilităţilor de deschidere a unei noi etape.
●Ştiind să iert şi a simţi că eşti iertat este o experienţă fundamentală în viaţa de familie.
●Familia trebuie să inventeze noi modalităţi în fiecare zi pentru a promova recunoaşterea reciprocă.
●Nicio familie nu este o realitate perfectă şi veşnică ci necesită o maturizare treptată a capacităţii de a iubi.
Dumnezeu, Biserică şi familie
● Spaţiul vital al unei familii ar putea fi transformat într-o biserică domestică, centrul Euharistiei, prezenţa lui Cristos aşezată la aceeaşi masă.
●Familia este chemată să împărtăşească rugăciunea zilnică, citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi comuniunea euharistică pentru a face dragostea să crească şi să devenă din ce în ce mai mult templul în care locuieşte Spiritul.
● În lumea de astăzi, putem aprecia mărturiile căsniciilor care nu numai că au durat în timp, ci continuă să aibă un proiect comun şi să păstreze afecţiunea. Aceasta deschide uşa unui drum pastoral pozitiv şi primitor, care permite o aprofundare treptată a cerinţelor Evangheliei. Cu toate acestea, de multe ori am acţionat în defensivă, iar noi am risipit energiile pastorale amplificând atacul asupra lumii decadente, cu puţină capacitate proactivă de a arăta căi de fericire. Mulţi nu simt că mesajul Bisericii despre căsătorie şi familie a fost o reflexie clară a predicării şi atitudinilor lui Isus care, în timp ce propunea un ideal exigent, nu a pierdut niciodată din vedere o apropiere de compasiune faţă de persoanele fragile, precum femeia samariteană sau femeia adulteră.
● Un lucru este să înţelegem fragilitatea umană sau complexitatea vieţii şi un alt lucru este acceptarea ideologiilor care încearcă să împartă în două aspectele inseparabile ale realităţii. Să nu cădem în păcatul de a ne preface că îl înlocuim pe Creator. Suntem creaturi, nu suntem omnipotenţi. Ceea ce este creat ne precede şi trebuie primit ca dar. În acelaşi timp, suntem chemaţi să ne păzim omenirea, şi aceasta înseamnă, în primul rând, să o acceptăm şi să o respectăm aşa cum a fost creată.
●Dacă acceptăm că dragostea lui Dumnezeu este necondiţionată, că dragostea Tatălui nu trebuie să fie cumpărată sau plătită, atunci putem iubi dincolo de orice, putem să-i iertăm pe alţii, chiar şi atunci când au fost nedrepţi cu noi.
● Căsătoria este un semn preţios, deoarece "când un bărbat şi o femeie celebrează sacramentul căsătoriei, Dumnezeu, ca să spunem aşa, este" reflectat "în ei, imprimă în ei trăsăturile lor şi caracterul permanent al dragostei Lui. Căsătoria este imaginea dragostei lui Dumnezeu pentru noi ".
● Familiile numeroase sunt o bucurie pentru Biserică. În ele dragostea îşi exprimă fecunditatea generoasă.
●Sarcina este un moment dificil, dar este, de asemenea, un moment minunat. Mama îl însoţeşte pe Dumnezeu astfel încât să aibă loc miracolul unei noi vieţi.
● Dragostea părinţilor este un instrument al dragostei lui Dumnezeu Tatăl, care aşteaptă cu plăcere naşterea fiecărui copil, îl acceptă fără condiţii şi îl acceptă în mod liber.
● Fiecărei femei însărcinate vreau să îi cer cu afecţiune: „Ai grijă de bucuria ta, să nu laşi nimic să îţi ia din bucuria interioară a maternităţii. Copilul acesta merită bucuria ta. Nu permite ca temerile, îngrijorările, comentariile de la alţii sau problemele să stingă acea fericire de a fi un instrument al lui Dumnezeu pentru a aduce o nouă viaţă lumii.”
●O căsnicie care experimentează puterea iubirii, ştie că această iubire este chemată să vindece rănile celor abandonaţi, să stabilească cultura întâlnirii, să lupte pentru dreptate. Dumnezeu a încredinţat familiei proiectul de a face lumea "domestică".
●Cu mărturia şi cu cuvântul, familiile vorbesc despre Isus celorlalţi, transmit credinţa, trezesc dorinţa lui Dumnezeu şi arată frumuseţea Evangheliei şi stilul de viaţă pe care ni-l propune. Astfel, căsătoriile creştine vopsesc griul spaţiului public, umplându-l cu culoarea fraternităţii, a sensibilităţii sociale, a apărării fragilului, a credinţei luminoase, a speranţei active. Fertilitatea lor este extinsă şi tradusă în mii de moduri de a face prezentă dragostea lui Dumnezeu în societate.
● Adesea, bunicii asigură transmiterea marilor valori nepoţilor lor.
●Fiecare căsătorie este o "poveste de mântuire" şi aceasta presupune că porneşte de la o fragilitate care, datorită darului lui Dumnezeu şi a unui răspuns generos şi creativ, dă loc unei realităţi din ce în ce mai solide şi preţioase.
●Transmiterea credinţei presupune ca părinţii să traiască adevărata experienţă a încrederii în Dumnezeu, a căutării, a necesităţii, pentru că numai în acest fel "o generaţie remarcă faptele eroice şi le transmite".
●Domnul este prezent în familia reală şi concretă, cu toate suferinţele, luptele, bucuriile şi încercările zilnice. Când locuieşti cu familia ta, este greu să pretinzi şi să minţi, nu putem arăta o mască. Dacă iubirea încurajează autenticitatea, Domnul domneşte acolo cu bucuria şi pacea Lui. Spiritualitatea iubirii familiale este compusă din mii de gesturi reale şi concrete.
● Dacă familia se poate concentra asupra lui Cristos, el unifică şi luminează toată viaţa de familie. Durerile şi suferinţele sunt experimentate în comuniune cu crucea Domnului, iar îmbrăţişarea cu El permite să îndure cele mai grele momente.
●Există un punct în care dragostea cuplului atinge cea mai mare eliberare şi devine un spaţiu de autonomie sănătoasă: atunci când fiecare descoperă că celălalt nu este al lui, ci are un proprietar mult mai important, singurul său Domn.
● Este o experienţă spirituală adâncă de a contempla fiecare iubit cu ochii lui Dumnezeu şi de a-l recunoaşte pe Cristos în el. Acest lucru presupune o disponibilitate gratuită care permite să se evalueze demnitatea.
Familia şi societatea
●Slăbirea prezenţei materne cu calităţile sale feminine reprezintă un risc serios pentru pământul nostru. Apreciez feminismul atunci când nu pretinde uniformitatea sau negarea maternităţii. Deoarece măreţia femeilor implică toate drepturile care derivă din demnitatea lor umană inalienabilă dar şi din geniul lor feminin indispensabil societăţii.
● Dumnezeu îl pune pe tată în familie, astfel încât, cu caracteristicile valoroase ale masculinităţii sale, să fie „aproape de soţie, să împărtăşească totul, bucuriile şi necazurile, oboseala şi speranţele. Şi asta este aproape de copii, în ceea ce priveşte creşterea lor: atunci când se joacă şi când au ocupaţii, atunci când sunt fără griji şi când sunt în primejdie, atunci când se exprimă şi când sunt trişti, când se aruncă şi când se tem, atunci când fac un pas greşit şi când se întorc pentru a găsi calea; tatăl este prezent, mereu. Spunând prezent nu este acelaşi lucru cu a spune controlor. Deoarece părinţii care controlează prea mult anulează copiii".
●Individualismul acestor vremuri duce uneori la închidere în sine şi la perceperea altora ca un pericol enervant. Totuşi, această izolare nu oferă mai multă pace şi fericire ci închide inima familiei şi o privează de frumuseţea existenţială.
●Legătura virtuală dintre generaţii este o garanţie a viitorului şi reprezintă o garanţie a unei istorii cu adevărat umane. O societate a copiilor care nu-şi onorează părinţii este o societate fără onoare.
●Fenomenul ”orfelinatului contemporan” referitor la discontinuitatea educativă, dezrădăcinarea şi căderea certitudinilor care modelează viaţa ne provoacă să transformăm familiile noastre într-un loc în care copiii să-şi poată înrădăcina viaţa în solul unei istorii colective.

Traducere: Cristobal şi Maria Toro

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.

Rugăciune pentru beatificarea episcopilor greco-catolici martiri

Rugăciune pentru beatificarea episcopilor greco-catolici martiri

Caută ştire:

Anul: 2018 » Eveniment: Corul de copii Radio în concert la Catedrala „Sfântul Nicolae” » Titlu: 26358.jpg

Anul: 2018
Eveniment: Corul de copii Radio în concert la Catedrala „Sfântul Nicolae”
Titlu: 26358.jpg