AcasăŞtiri201131 Ianuarie: Interviu cu episcopul Virgil Bercea despre Beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea realizat de Cristian Bădiliţă pe www.oglindanet.ro

Episcopia Greco-Catolică Oradea

Adresă:

Str. Mihai Pavel nr. 4
410210 - Oradea
România

Telefon:

+40.259.436.492 +40.359.410.844 +40.359.410.845

Fax:

+40.259.430.509

Email:

Utilizatorii care au cont de email pe acest site, se pot autentifica folosind:

Ştiri

Interviu cu episcopul Virgil Bercea despre Beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea realizat de Cristian Bădiliţă pe www.oglindanet.ro

Cristian Bădiliţă: Preasfinţia Voastră, Papa Benedict al XVI-lea a confirmat faptul că pe 1 mai 2011 va avea loc ceremonia de beatificare a predecesorului său, Ioan Paul al II-lea. Din perspectiva istoriei creştinismului rapiditatea cu care s-a ajuns la această beatificare nu e ceva extraordinar. Francisc din Assisi a fost sanctificat imediat la cererea „poporului credincios”. În 1983, printr-o bulă papală, însuşi Ioan Paul al II-lea impunea începerea procesului beatificării abia la cinci ani de la deces. Două prime întrebări: de ce s-a ales acest interval, de cinci ani, şi de ce Papa Benedict al XVI-lea a hotărât să nu ţină seama de prevederile acestei bule papale?
Virgil Bercea: Canonizarea unei persoane, adică ridicarea ei la gloria altarelor, din partea Bisericii este rodul înlănţuirii mai multor aspecte referitoare la persoana respectivă. În primul rând este un act solemn, un act de cult, prin care Biserica recunoaşte că persoana respectivă a intrat în mentalul colectiv al unei comunităţi, al unei ţări sau la nivel de Biserică Universală ca fiind demnă de această slavă. Apoi, acestei persoane i se recunoaşte profunzimea credinţei pe care a trăit-o şi a împărtăşit-o în timpul vieţii. Acest fapt îndeamnă pe toţi creştinii să-şi trăiască viaţa şi credinţa într-o manieră mai profundă, mai radicală. Condiţia ineluctabilă pentru ridicarea la gloria altarelor este sfinţenia vieţii respectivei persoane verificată prin proceduri canonice formale, prin aşa zisul „proces canonic” sau „cauza de beatificare, respectiv canonizare” şi percepută de poporul credincios. Toate acestea necesită un anumit interval de timp: mai ales receptarea de către comunitate, pătrunderea în mentalul colectiv şi acceptarea de către un număr cât mai larg de credincioşi că persoana respectivă a trăit o viaţă sfântă.
Tradiţia Bisericii face ca anumite decizii să nu se ia pripit, ci să se acorde timp pentru ca lucrurile să se verifice şi comunitatea Bisericii să confirme sfinţenia. Sunt legi bisericeşti care pot fi promulgate de autoritatea supremă a Bisericii Conciliu, Sinod, Papă şi, care pot fi valabile pentru o anumită perioadă sau care pot fi schimbate, îmbunătăţite, corectate în timp. În acest sens, Papa Ioan Paul al II-lea a emanat în 1983 Constituţia Apostolică „Divinus Perfectionis Magister” referitoare la legislaţia privind cauzele sfinţilor care prevede, printre altele, că timpul necesar să treacă până la începerea unui proces de beatificare pentru o anumită persoană care a murit în faimă de sfinţenie este de cinci ani. Dispensa pentru derogarea de la regula stabilită de sus amintita Constituţie, pentru începerea procesului de beatificare al Papei Wojtyla, a fost dată de Papa Benedict pe 13 mai 2005. De altfel, însuşi Papa Ioan Paul al II-lea a dat o astfel de dispensă când a fost vorba de începerea procesului de beatificare pentru Maica Tereza de Calcutta, care a fost ridicată la gloria altarelor la doar şase ani şi câteva săptămâni după moarte.
Papa Ioan Paul al II-lea a fost o persoană şi o personalitate cu totul ieşită din comun a sfârşitului de secol şi a începutului celui de-al III-lea mileniu. Dacă ne gândim la vârsta, vigoarea, calităţile umane şi intelectuale şi, mai ales, la formarea spirituală pe care le avea la începutul pontificatului; dacă ne gândim la maniera în care a marcat epoca sa prin faptul că venea de dincoace de cortina de fier; dacă luăm în considerare valoroasa moştenire magisterială pe care ne-a lăsat-o alături de numeroasele călătoriile apostolice prin care a întâlnit mase imense de oameni creştini şi necreştini şi cărora le transmitea acea iubire inefabilă, gratuită şi credibilă şi care le întărea speranţa şi convingerile în viaţă şi în Domnul; şi, dacă luăm în considerare faptul că la moartea Papei tinerii cu care începuse acea aventură fantastică a „GMG-urilor”, Întâlnirile Mondiale ale Tinerilor, erau la 35-45 de ani şi erau cu toţii în piaţa San Pietro, dar nu pentru a striga „Giovanni Paolo secundo te quiere todo el mundo”, ci „santo subito”; şi, în plus, dacă mai luăm în seamă acel pelerinaj la catafalcul pontifului mort a milioane de persoane, în spirit de rugăciune, precum în faţa sfintelor moaşte, îl înţelegem pe Papa Benedict şi îi înţelegem şi decizia de a permite începerea procesului de canonizare printr-o derogare, la câteva săptămâni după moartea Papei Wojtyla.
Poporul drept credincios, tineri şi vârstnici, oameni simpli sau universitari, europeni sau africani, americani sau asiatici cu toţii erau convinşi că acest om a trăit o viaţă cu şi pentru Domnul, o viaţă de credinţă care putea să fie model pentru toţi. Acest popor a văzut stilul de viaţă al Papei, maniera în care şi-a asumat misiunea apostolică, precum şi felul în care a acceptat suferinţa şi şi-a dat seama că este omul lui Dumnezeu, un om al rugăciunii, un om care ştie să asculte glasul Domnului şi care înţelege lumea contemporană din această perspectivă. Probabil că vă mai amintiţi cum sufla vântul în ziua înmormântării Papei în piaţa San Pietro, cum învârtea foile Evangheliei pusă pe sicriu, cum sufla „ornatele” episcopilor şi cardinalilor care concelebrau – parcă era Spiritul Sfânt pe acolo printre noi cu suflul său cel sfânt şi voia să insufle tuturor convingerea că acest om se îndrepta direct către „casa Tatălui” în ceruri şi de acolo de sus, de dincolo de zări se roagă pentru noi în faţa tronului ceresc.
Da, aşa e. A fost un moment extraordinar. Aş reveni asupra „formalităţilor” ecleziale. Care sunt etapele şi condiţiile beatificării şi, ulterior, sanctificării unui credincios în catolicism? Cine se ocupă de „dosarul Ioan Paul al II-lea” şi ce s-a întâmplat până acum?
Cum spuneam, Biserica Catolică beatifică sau canonizează acele persoane care în timpul vieţii au trăit în mod eroic virtuţile creştine sau au murit in odium fidei („din ură faţă de credinţă”), adică persecutaţi pentru credinţă şi pentru Hristos. Se ajunge la beatificare şi apoi la canonizare numai după ce faima trăirii eroice a virtuţilor este constatată de către autoritatea ecleziastică prin reputaţia de sfinţenie care a intrat în mentalul colectiv al comunităţii creştine din care au făcut parte acele persoane şi este unanim recunoscută. Apoi trebuie să se adauge argumente irefutabile privind miracolele. De altfel, sfinţii sau fericiţii nu sunt nici zei şi nici semizei – sunt persoane care au trăit în dragostea Domnului şi au devenit servitori fideli şi devotaţi Domnului prin împlinirea poruncilor şi trăirea Evangheliei şi a virtuţilor la modul absolut. Originile canonizării le găsim, în doctrina catolică, în invocările şi rugăciunile pe care credincioşii le-au formulat încă de la începuturile creştinismului. Dumnezeu singur este adorat de către creştini, lui singur i se aduce cultul de latrie, „adoraţie”; cultul de „hiperdoulie” i se aduce doar Maicii Sfinte, iar apoi, sfinţilor, prin cultul de „doulie”, li se acordă o reverenţă umilă şi sunt onoraţi, de către aceeaşi credincioşi, pentru darurile supranaturale primite de la Dumnezeu şi, care i-au ajutat să dobândească şi să moştenească viaţa veşnică, să ajungă în casa Tatălui şi să Îl vadă la faţă.
Unei persoane care a trăit astfel i se poate deschide procesul de beatificare la nivel diecezan, eparhial, iar acest proces trebuie sa urmeze prescripţiile prevăzute de Constituţia Apostolică „Divinus Perfectionis Magister”, respectiv toate normele şi prescripţiile Congregaţiei pentru cauzele sfinţilor. Nu voi intra în detalii, acestea se găsesc foarte uşor pentru cei interesaţi.
Postulatorul, căci acesta este termenul tehnic al persoanei care se ocupă de un proces de beatificare, în cazul Papei Ioan Paul al II-lea, este Monseniorul Sławomir Oder, preot polonez care lucrează de peste 20 de ani în Roma în cadrul Vicariatului. Procesul de beatificare a servului lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea s-a deschis la Roma, de către Cardinalul Camillo Ruini, la data de 28 iunie 2005 şi la Cracovia, în Catedrala Wawel, la data de 4 noiembrie acelaşi an. Era normal să se deschidă procesul în ambele locuri, pentru că Papa fusese Arhiepiscop de Cracovia, iar apoi a devenit Episcopul Romei. Drumul parcurs de procesul de canonizare este cel prevăzut de normele în vigoare ale Bisericii, riguros şi analitic în acelaşi timp. Faza diecezană a procesului Papei s-a încheiat la data de 2 aprilie 2007, moment în care s-au citit procesele verbale care privesc mărturiile a 130 de persoane favorabile sau nu beatificării, respectiv concluziile teologice şi istorice în cauză, iar apoi toate documente procesului au fost încredinţate Congregaţiei pentru cauzele sfinţilor.
Una din condiţiile beatificării este atestarea a cel puţin două miracole. Primul, validat, este vindecarea unei călugăriţe. Cum s-a întâmplat? Puteţi reaminti şi comenta pe scurt episodul?
Pentru ca procesul să meargă înainte este necesar să se întâmple o minune, un miracol verificabil de către o comisie de medici. Se pare că acest lucru s-a întâmplat, pentru că medicii s-au pronunţat favorabil. Este vorba de însănătoşirea inexplicabilă a măicuţei franceze Marie Simon-Pierre care era bolnavă de parkinson. Boala i-a fost diagnosticată în 2001; după moartea Papei Ioan Paul al II-lea, care şi el a suferit în ultimii ani de parkinson, Maica Marie Simon-Pierre a început să se roage Papei Ioan Paul, să-l roage să-i mijlocească de la Dumnezeu harul vindecării, iar acest lucru, conform mărturiei măicuţei, s-a întâmplat în seara zilei de 2 iunie 2005.
„În acea seară”, spune Maica Marie Simon-Pierre, „către orele 21 am vrut să scriu ceva şi am fost foarte surprinsă să văd că pot scrie fără să tremur. Apoi m-am trezit pe la 4.30 surprinsă că am dormit şi că ceva s-a schimbat, că trupul meu nu mai era rigid, încordat ca întotdeauna şi că reuşeam să mă mişc normal. Eram complet transformată. Am simţit o forţă şi o pace interioară precum o nou- născută. M-am dus la rugăciune, iar pe la 6 m-am dus cu comunitatea la Liturghie, mi-am dat seama că braţul stâng se mişca şi nu mai era blocat. În timpul Sfintei Liturghii am simţit că eram vindecată. Ceea ce am trăit rămâne un mister dificil de explicat în cuvinte”. Şi continuă călugăriţa: „Benedict al XVI-lea a autentificat această însănătoşire ca fiind miraculoasă. Pentru mine este un mare har, dar în acelaşi timp un semn pentru Biserică, pentru Congregaţia noastră, pentru Franţa şi pentru lumea întreagă. Sper ca această însănătoşire miraculoasă să fie un semn, iar telecamerele să nu mai vină la mine, ci să se îndrepte către Hristos care a venit pentru noi şi pentru toţi cei în suferinţă.”
Se pare că s-ar mai fi întâmplat alte 251 minuni şi însănătoşiri miraculoase atribuite Papei Ioan Paul al II-lea, dar înainte de a striga „minune”, Biserica este foarte prudentă şi acestea sunt meticulos studiate prin cercetări medicale şi alte studii care să confirme realitatea şi adevărul. Ceea ce s-a întâmplat cu călugăriţa Marie Simon-Pierre este considerat de către Biserică a fi adevărat şi a permis Papei Benedict al XVI-lea să promulge decretul de atribuire al miracolului, necesar pentru beatificarea oricărei persoane, şi să stabilească data de 1 mai 2011 pentru beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea.
Se ştie cât de apropiaţi au fost Papa Ioan Paul al II-lea şi cardinalul Ratzinger încă de pe vremea lucrărilor Conciliului Vatican II. Jurnaliştii occidentali consideră acest cuplu ca fiind obstacolul principal în calea „modernizării” Bisericii catolice. Or, faptele dovedesc exact contrariul: ei au făcut parte din vocile de deschidere, de aggiornamento, în sens patristic, al catolicismului, reabilitând mulţi teologi de anvergură care fuseseră traşi pe linie moartă în anii 1950. Cum este perceput acest cuplu de către ierarhia romano-catolică şi greco-catolică?
Ultimii doi papi ai Bisericii Catolice sunt două personalităţi puternice care atunci când au ajuns la cârma „corabiei lui Petru”, erau convinşi că Dumnezeu este stăpânul istoriei, iar omul un pion în mâinile iubitoare ale acestuia.
Papa Ioan Paul al II-lea s-a născut la data de 18 mai 1920 la Wadowice în Polonia, a fost numit episcop auxiliar de Cracovia la 4 iulie 1958 de către Papa Pius al XII-lea, iar la 13 ianuarie 1964 a fost numit Arhiepiscop de Cracovia de către Papa Paul al VI-lea, care mai apoi l-a creat cardinal pe 26 iunie 1967. Arhiepiscopul Wojtila de Cracovia a participat la toate sesiunile Conciliului. În schimb, Papa Benedict al XVI-lea s-a născut la 16 aprilie 1927, iar în timpul Conciliului, ca tânăr profesor, a participat şi el la Conciliu, ca teolog consultant al Arhiepiscopului de Köln, Cardinalul Josef Frings. În această perioadă, profesorul Ratzinger a avut şansa de a se întâlni cu marii teologi Henri De Lubac, Jean Daniélou, Yves Congar, Gérard Philips precum şi pe ceilalţi cardinali şi episcopi din lumea întreagă care participau la acest eveniment extraordinar din viaţa Bisericii Catolice şi de a-şi îmbogăţi mult cunoştinţele teologice. Şi unul şi celălalt au participat activ şi şi-au adus contribuţia la elaborarea şi definitivarea documentelor Conciliului.
Când Ioan Paul al II-lea a fost ales Papă avea 58 de ani, era viguros, puternic şi a dat un impuls neaşteptat Bisericii şi lumii prin gândirea şi modul său de acţiune. Cu această vigoare a impus un aggiornamento voit de părinţii conciliari şi care devenea normalitate, creând echilibru şi stabilitate în Biserică. Benedict al XVI-lea a urcat pe „scaunul lui Petru” la 81 de ani, recunoscut ca fiind cel mai bun teolog al Bisericii Catolice. El încearcă să menţină echilibrul şi stabilitatea Bisericii dincolo de toate atacurile din interior sau din exterior la adresa acesteia. Primul era profesor de morală cu vădite veleităţi filozofice şi poetice, deosebit de tenace în dărâmarea „zidurilor şi a cortinelor”; al doilea este un fin dogmatician, care scrie profund, dar pe înţelesul tuturor, cu înclinaţii spre muzica clasică şi marea literatură, care demontează pas cu pas ideologiile şi încearcă să aducă pacea şi buna înţelegere prin promovarea valorilor perene ale credinţei. Cei doi s-au cunoscut pe vremea Conciliului, apoi Ratzinger este numit Arhiepiscop de München şi Freising, în 1977, iar în 1978 creat cardinal de către Papa Paul al VI-lea. Ioan Paul al II-lea, în 25 noiembrie 1981, îl numeşte Prefect al Congregaţiei pentru doctrina credinţei. Au lucrat împreună din 1981 până în 2005, 24 de ani, unul ca Papă celălalt conducând cea mai importantă Congregaţie - doctrina credinţei. De fapt, s-au susţinut reciproc, discret şi constant unul pe celălalt. La moartea primului, cardinalii au înţeles că Prefectul de la Doctrina Credinţei putea continua şi desăvârşi o lucrare începută şi astfel l-au ales papă. Unii au impresia că Papa Benedict doreşte să se întoarcă înainte de Conciliu permiţând celebrarea Liturghiei lui „San Pio V”. Nu, este o continuitate în deschidere, pentru că Biserica este mamă pentru toţi şi în Biserică este loc pentru toţi. În plus, dacă privim acest om cu atenţie, Benedict al XVI-lea nu face altceva decât să-l vestească pe Hristos Domnul, fiind convins că trebuie să ne încredem în Dumnezeu. E preocupat să-i întărească în credinţă pe toţi creştinii, convins că în slăbiciunile umane singurul reazem este Spiritul Sfânt.
L-aţi întâlnit personal pe Ioan Paul al II-lea. Care sunt amintirile directe pe care le aveţi şi cum l-aţi caracteriza?
Da, l-am întâlnit de foarte multe ori pe Papa Ioan Paul al II-lea – când mă vedea, mă recunoştea. Dar sunt câteva momente care m-au marcat. Printre acestea, prima întâlnire personală, care s-a întâmplat în octombrie 1990. Eram deja la studii la Colegiul Urban din Roma, iar Preasfinţitul Alexandru Todea participa la Sinodul Episcopilor. Astfel am participat, într-o dimineaţă, la o Liturghie cu papa celebrată în Capela Privată la care au participat şi alţi studenţi români. La sfârşit, Papa ne-a salutat personal pe toţi participanţii, iar Preasfinţitul Todea ne prezenta – eram aşa de emoţionat, că nu am putut spune nici un cuvânt şi nici nu-mi aduc aminte ce mi-a spus Papa. Apoi lucrurile s-au schimbat şi încet, încet am participat la diverse întâlniri, iar la un moment dat am fost chemat de secretarul particular al papei, Monseniorul Stanislaw Dziwisz, pentru a-i citi papei un text în limba română. Papa trebuia să ţină un discurs în română şi voia să audă pronunţia română. Când am ajuns, pe un coridor lăturalnic, la apartamentul Papei am fost introdus direct, iar papa s-a apropiat de mine, mi-a pus mâna pe după cap pe umăr şi ne-am îndreptat împreună spre o măsuţă. Cred că picioarele mi se împleticeau, dar Papa mi-a spus foarte natural şi jovial: „Te rog să-mi citeşti acest text tare şi rar.” Mi-am făcut curaj, dar oricum primele cuvinte cred că le-am bâlbâit, apoi mi-am revenit şi am citit textul clar. Ştiam ce trebuie făcut, deoarece Preasfinţitul Todea, în alte ocazii, mă pusese să repet de multe ori texte pe care uneori le turuiam. A mai fost un moment cu totul deosebit, în timpul vizitei de la Bucureşti, când, la Cimitirul Bellu, m-a prins de mână şi mergeam împreună la pas spre mormântul Cardinalului Iuliu Hosu. Eu eram un mic baston pentru un „mare om”, pentru „Karol cel Mare”.
Aşa cum foarte multă lume l-a iubit pe Papa Ioan Paul al II-lea şi eu l-am iubit din tot sufletul şi am plâns la catafalc îngenuncheat ca în faţa unui sfânt. Acolo, stând în genunchi, alături de alţi episcopi şi cardinali, am înţeles cât de mult a însemnat acest om pentru noi.
Cunoaştem foarte bine rolul, direct şi indirect, pe care acest „Papă de la Răsărit” l-a jucat în procesul de descompunere a regimurilor comunist-ateiste. În Europa de Est a fost un Papă iubit; în Europa de Vest, a fost „controversat”. Pentru Europa de Est el a fost un adevărat om al lui Dumnezeu, un eliberator, mesager al Evangheliei; pentru Europa de Vest, care se interesează mai mult de „mistica prezervativului” decât de Dumnezeu, el a fost socotit ca un „reacţionar”. Nu credeţi că beatificarea lui va stârni reacţii ostile în rândul „intelectualilor” vest-europeni, care se vor repercuta negativ asupra Bisericii catolice?
Sigur că da, controversele de toate genurile le găsiţi deja în întreaga mass-media. Unii cântă „aleluia”, alţii văd o mascaradă în tot procesul de beatificare; unii îl văd ca un „eliberator” pe Ioan Paul al II-lea, alţii ca un „populist”. Din păcate, mulţi dintre intelectualii europeni sunt de stânga, deci uşor comunişti, chiar dacă unii dintre ei sunt foarte bogaţi. Această tendinţă de stânga a fost şi rămâne anticatolică, antiDumnezeu şi promovează ideile comuniste în straturi foarte largi ale societăţii, ideologizează şi ceea ce ar trebui să rămână la nivelul bunului simţ. Cu siguranţă aceştia şi media coordonată de aceştia sunt împotriva canonizării lui Ioan Paul al II-lea. Adevărul este că marea majoritate a catolicilor se bucură şi doresc canonizarea Papei Wojtila, ei au aşteptat în tăcere, la rând, zi şi noapte pentru a trece şi a se ruga în faţa catafalcului, ei au strigat în piaţă „santo subito” şi, alături de aceştia mulţi, foarte mulţi necatolici se bucură şi ei pentru acest eveniment. Păcat că aceşti intelectuali nu au trăit câteva luni în „paradisul” comunist prin care am trecut noi, sau n-au experimentat „fenomenul Piteşti” şi „zarca” de la Signet.
Există vreo legătură între canonizarea cuiva şi cultul personalităţii?
Biserica prin sfinţii ei nu promovează nicidecum un cult al personalităţii. Ştim bine cine au fost un Napoleon, un Marx, un Lenin, un Hitler, un Pol Pot, un Fidel Castro. Biserica, în schimb, aduce un cult liturgic unei persoane pe care Dumnezeu a binecuvântat-o cu harurile sale, iar aceasta a răspuns chemării divine. Şi, la fel de bine ştim cine este un Sfânt Francisc din Assisi, o Sfânta Tereza de Lisieux, o Maica Tereza de Calcutta sau un Ioan Paul al II-lea. În puţine cuvinte, sfinţenia unei creaturi nu este nimic altceva decât manifestarea, expresia sfinţeniei lui Dumnezeu.
De ce papalitatea are „presă proastă” în rândul jurnaliştilor şi a intelectualilor vest-europeni, ba chiar şi în rândul multor catolici? În Franţa, aproape 50% dintre catolici se declară anti Benedict al XVI-lea şi nu puţini erau ostili lui Ioan Paul al II-lea.
Pentru că Papa spune Adevărul şi propovăduieşte Evanghelia lui Hristos, poruncile dumnezeieşti, valorile morale şi principiile fundamentale după care să se conducă persoanele, ţările şi lumea. El propovăduieşte binele comun şi viaţa şi … Pentru aceste lucruri simple, dar cu valoare perenă, este normal ca Papa să aibă „presă proastă”. Presa nu are nevoie de ceva stabil. Când totul se mişcă, când nu mai sunt valori, răul devine punct de referinţă, creează ştiri de senzaţie în fiecare zi şi la orice oră. Dureroasa problemă a pedofiliei în rândul preoţilor o putem încadra în acest context. Presa a creat ştiri de senzaţie şi a reuşit să arunce o lumină foarte proastă asupra întregii Biserici. Ştim cu toţii că nu există pădure fără uscături – aceasta nu scuză abuzurile, din contră întăreşte regula. Preotul este un „alter Christus”, iar acei preoţi trebuiau să-şi aducă aminte de acest lucru şi nu ar fi trebuit să se comporte aşa cum s-au comportat. Dar Papa personal s-a implicat pentru a se face lumină, iar cei vinovaţi să plătească în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu. În acelaşi timp, aceasta nu înseamnă ca va dispărea pedofilia. Aceste abuzuri au zguduit Biserica, dar presa nu trebuie să demonizeze ori să transforme în ideologie fapte de acest gen. Doar Adevărul ne face liberi, iar Papa, cu multă înţelepciune merge pe acest principiu. Adevărul este unul Singur – Hristos, iar preotul trebuie să se raporteze mereu la Hristos.
Mai este o categorie de presă, destul de largă, care nu numai că nu reuşeşte să vadă niciodată binele făcut de Biserică, dar şi pe acesta îl contorsionează şi-i dă interpretări din cele mai diverse. A procedat astfel în timpul Pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea şi continuă să o facă acum, dar, repet, Biserica nu se ghidează după presă, sau după mass-media, ci după Evanghelie, Sfânta Tradiţie şi după magisteriu. Biserica şi Papa respectă libertatea de conştiinţă, libertatea şi libera exprimare a presei şi promovează etica şi deontologia profesională în transmiterea adevărului şi a binelui de către mass-media.
Cum aţi caracteriza pontificatul lui Ioan Paul al II-lea?
Un pontificat binecuvântat de Dumnezeu, cu multe încercări şi cu multe împliniri.
http://www.oglindanet.ro

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.

Rugăciune pentru beatificarea episcopilor greco-catolici martiri

Rugăciune pentru beatificarea episcopilor greco-catolici martiri

Caută ştire:

Anul: 2017 » Eveniment: Liturghie de investire a noului paroh de la „Adormirea Maicii Domnului” din Oradea » Titlu: 23405.jpg

Anul: 2017
Eveniment: Liturghie de investire a noului paroh de la „Adormirea Maicii Domnului” din Oradea
Titlu: 23405.jpg