AcasăŞtiri201810 Ianuarie: De vorbă cu episcopul Dr. Iuliu Hossu prezent la marea Unire

Episcopia Greco-Catolică Oradea

Adresă:

Str. Mihai Pavel nr. 4
410210 - Oradea
România

Telefon:

+40.259.436.492 +40.359.410.844 +40.359.410.845

Fax:

+40.259.430.509

Email:

Utilizatorii care au cont de email pe acest site, se pot autentifica folosind:

Ştiri

De vorbă cu episcopul Dr. Iuliu Hossu prezent la marea Unire

De vorbă cu episcopul Dr. Iuliu Hossu prezent la marea Unire

Săptămânile trecute, într-o după amiază de maiestuoasă toamnă, un grup de condeieri ardeleni ne-am dus la mănăstirea Cernica[1] pentru a sta de vorbă cu episcopul dr. Iuliu Hossu de Cluj-Gherla, unul dintre marii făuritori ai Unirii din 1918[2].
Episcopul Iuliu Hossu a rămas indestructibil unit de Biserica românească a Blajului, depozitara unui bogat tezaur de luptă românească pe linia afirmărilor trasate de întâiul episcop-martir Inocenţiu Micu. De existenţa acelei biserici este legată înfiinţarea şi funcţionarea întâilor şcoli ardelene din Blaj, Oradea, Beiuş şi Năsăud, care au revărsat lumina culturii româneşti în întreaga Transilvanie începând din secolul al 18-lea. Păstrând ritul răsăritean s-a încurajat şi ocrotit limba română în faţa încercărilor de deznaţionalizare, sub oblăduirea ei formându-se o falangă de vajnici luptători pe teren social şi naţional.
Numele lui Hossu se înşiruie în rândurile marilor luptători pentru biserică şi eliberarea poporului.
Învestit în funcţia de episcop al diecezei de Gherla în timpul primului război mondial, după ce îşi definitivase studiile la Viena şi Roma, dr. Iuliu Hossu s-a făcut cunoscut mergând îndrăzneţ pe drumul afirmării milenarei dorinţe de descătuşare şi unire a poporului nostru. Fără să tranzacţioneze cu conştiinţa, n-a ocolit cărările ce-l duceau spre temniţi ori spre moarte pentru vina că rostul său duhovnicesc şi-l confunda cu oamenii satelor transilvane robite.
Stăpânit de orgoliul înalt – de care nu-i place să-i aminteşti dar care a rămas! – orgoliul neamului său, nu s-a lăsat prins în cătuşele tăcerilor impuse de oficialitate[3] ci a rostogolit întotdeauna – în faţa Casei Magnaţilor, a marilor demnitari politici ori în a habsburgului înşelător – granitul adevărurilor despre neamul ce dorea „acum ori niciodată” să-şi „croiască altă soartă”.
Atitudinea sa, lupta purtată, i-au impus prezenţa activă la făurirea Actului de la 1 decembrie 1918, act nimbat de legendare străluciri. Alături de atâţia alţii azi dispăruţi, dr. Iuliu Hossu a oficiat la altarul eternităţii româneşti, în faţa milioanelor de ardeleni – prezente cu gândul ori aievea -; a rostit dogma supremă a Unirii; a dat măreţie epică acelor zile pline de lumină.
Mai târziu, în anii cedărilor fără nume, din 1940, vlădicul a rămas sub ocupaţia hortystă, lângă poporul şi intelectualii credincioşi drumurilor de sacrificii, menţinând nestinsă flacăra speranţelor pentru întregirea ce a venit în vârful baionetelor eliberatoare. A cutreierat neobosit toate satele rămase sub ocupaţie, atrăgându-şi ura claselor stăpânitoare care pun la cale, in 1942, un atentat împotriva sa, iar în primăvara lui 1944 un grup de tineri şovinişti, îl atacă în plin centru al Clujului, scuipându-l, maltratându-l.
Fruntea senină – pe care o regăsim azi după două decenii – a înfruntat atunci puhoiul fanatismelor hortyste, privind cu încredere spre viitor.
… Suntem azi la Cernica, chilia de retragere, de odihnă, în faţa aceleiaşi frunţi. Ne simţim intimidaţi. Nu ştim să deschidem portiţa vorbei spre împlinirea dorinţei colectivului de redacţie al revistei. Ştim din păţania altora că bătrânul vlădică este ostil povestirii amintirilor din anul Unirii – pâine sfântă care nu se cuvine atinsă de vorbă profană. Încercăm:
– Aţi împlinit o jumătate de veac de episcopat, preasfinte …
– Sunt într-al 51-lea. Am fost învestit în scaunul vlădiciei de Gherla în noiembrie 1917, când am părăsit – cu inima sfârtecată – misionarismul din spitalele Monarhiei unde timp de trei ani am fost preot militar pentru zecile de mii de români răniţi pe fronturi. De acolo ca şi de acasă ştiam supremele dorinţe ale neamului: „unirea cu Ţara prin voinţa Supremului Stăpân”. Comunicam mereu aceasta în taină conducătorilor noştri politici de atunci, în frunte cu Pop de Băseşti, Mihali, Vaida, spunându-le că toţi aşteaptă doar semnalul, care nu a întârziat să vină. „Să stăm tare, să stăm cu smerenie! Să luăm aminte!” – ne erau vorbele.
După învestitură am văzut pe împăratul. Eram episcop tânăr: 32 de ani. I-am vorbit: poporul nostru este sortit nimicirii de stăpânirea maghiară; vrea dreptate! M-a ascultat. Dreptate nu i-a făcut. Şi-a luat-o singur!
– Acum 50 de ani!
– Da, în anul Domnului 1918, anul împlinirilor.
– Cum îl reţineţi?
– Întâi decembrie a fost ceas al împlinirii Dreptăţii, de veacuri aşteptată, rostită de Dumnezeu prin poporul său fericit că se unea pe veci cu România. Ceas de lumină revărsată din veacuri, de biruinţă a Adevărului; ceas al supremei bucurii a unui neam ridicat din suferinţa mileniului cu credinţa tare în dreptatea lui.
Este ziua sfântă a sufletelor româneşti, semn al înălţării României, una şi nedespărţită, pe temei de Dreptate şi Adevăr. Ziua Unirii reabilitează pe toţi aceia care au luptat, care au fost stigmatizaţi cu vorba de „trădători de Patrie”, dar care s-au sacrificat pentru Unirea Românească din cetatea lui Mihai Viteazul, marea apoteoză a martirilor.
– Preasfinte părinte, noi am recitit nu de mult cuvântarea rostită de Sfinţia Voastră la Alba Iulia şi …
– A, da … Am cuvântat şi eu la împlinirea voinţei Domnului în mijlocul elanului anonim …
– Veneaţi, ca toţi cei de atunci prezenţi la măreaţa adunare, din lumea de energii, de conspiraţii şi suferinţe, cerând cuvânt istoriei.
– Asistam, optimişti şi senini, la încheierea dezbaterilor din sala zisă de atunci a Unirii. Da … îmi amintesc … Afară, cât era întinsul sta poporul românesc, peste o sută de mii, aşteptând vestea mare. Îi spun lui Miron Cristea, episcopul Caransebeşului:
– La ce zăbovim aici? Hai în mijlocul poporului să-i dăm bună vestire.
– Că bine spui fraţia ta! a fost răspunsul. Pe masă erau câteva foi cu hotărârea ce trebuia votată. Iau un exemplar şi ieşim braţ la braţ să luăm contact cu vijelia de afară. Ne oprim cutremuraţi lângă steagul cel mare şi sfânt al Neamului, în mijloc de adâncă, de liturgică tăcere. Cuprind cu o privire cerul senin şi omătul imaculat de pe dealurile de dincolo de câmpul furcilor, pe care fuseseră căzniţi Horia şi Cloşca; fac semn de Sfântă Cruce peste frunţile senine ale imensei mulţimi, apoi încep cu inspiraţie de dincolo de mine, robul:
– Acesta-i ceasul Dreptăţii! fraţilor întru neam! Braţele îmi erau ridicate să cuprindă şi cerul şi pământul. În slăvi, dincolo de frunţi spre mine îndreptate, mi-au răsărit scene din spitalele de campanie. Am întrebat deci frunţile:
– Vă amintiţi de zilele de întuneric, când vă vesteam prin sutele de spitale că Dreptatea va învinge?
Vă aduceţi aminte că vă spuneam că se apropie ceasul bucuriei noastre?
– Da, Sfinţia Ta, te ştim, te cunoaştem! mi-au răspuns sute de glasuri.
– Ei bine, ceasul acela a sosit!
– Unire, unire! legăna valul viu.
Părintele Hossu se opreşte din vorbă iar noi încercăm să reconstituim, din puţinele fragmente fotografice ştiute, peisajul izbucnirilor entuziaste ale istoriei de atunci, îmbrăcată în haină ţărăneasca, stârnit de un popă românesc, sprijinit în cârja vlădicească; rostea prin vorbă biblică, împlinirea destinului transilvan.
– M-am gândit, continuă episcopul, la Hristos, la spusa lui adresată apostolilor, şi am rostit pentru mulţime:
– Da, fraţilor, Unire! Mulţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut; să audă ceea ce voi auziţi acum şi n-au auzit. Ochii voştri lăcrămează fericiţi că văd şi urechile că aud buna-vestire, a unirii noastre pe veci. Ascultaţi!
Şi le-am citit apăsat actul Unirii.
La sfârşit le-am spus că Hotărârea este judecata lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească. Auzindu-mă, cerul se răsturna de urale:
– Ne unim! Ne unim! Şi plângeau a bucurie neamurile noastre toate. Ne unim! Binecuvântă Părinte!
– Eu le-am spus iarăşi: Fericiţi sunteţi voi fiilor care pentru vecie pecetluiţi Unirea cu România, o Românie întemeiată pe Dreptatea lui Hristos, pe credinţa poporului său. Dreptatea şi Adevărul sunt la temelia României unite!
Aşa a fost …
– Îngăduiţi-ne o întrebare: Ce semnificaţie avea hotărârea?
– Hotărârea este magna-charta libertatum; arată sufletul generos al românilor; este rezultatul unui examen luminos de conştiinţă a unui popor întreg. Ea – şi e bine să ştiţi aceasta! – este izvorul luminos al principiilor pe care azi le găsim solemn codificate în constituţie. Vă amintiţi ce se hotărâse – între altele – la Alba Iulia?
Noi bătrânii o ştim ca pe un text biblic: „Egala îndreptăţire şi deplină libertate confesională pentru toate confesiunile din Stat”. Era unul dintre principiile fundamentale la alcătuirea noului Stat Român proclamat de adunarea naţională de la 1 decembrie 1918.
Constituţia noastră spune că libertatea conştiinţei este garantată tuturor cetăţenilor. Oricine este liber să împărtăşească sau nu o credinţă religioasă. Exercitarea cultului este garantată de Constituţie.
Eu, Episcopul de Cluj-Gherla, vă spun acum, când am 84 de ani, că sunt mândru de România de azi! Ea a căpătat numele mare şi cinstit pe care nu-l are nici o altă ţară latină de baştină, cum suntem noi. Sunt mândru că România nu mai este adverb ci substantiv: România, republică socialistă …
Spun asta şi pentru paginile publicaţiei din Cluj Steaua.
Şi vă mai spun – pentru că n-am ascunzis în inimă – că acest întâi decembrie este – după părerea mea – întunecat de măsura din 1 decembrie 1948 luată după 250 de ani de la Unirea cu Roma, 100 de ani de la Revoluţia din 1848 şi 30 de ani de la aceea din 1918 – acestea acţiuni de mare curaj la care au contribuit din plin credincioşii luptători ai Bisericii. Convingerea mea este că nu va trece mult până când lumina bucuriei semicentenarului de acum va fi totală.
La aniversarea solemnă din 1968 nu se cuvine să fie absentă Biserica Blajului, Biserica tăcerii, să fie rănită Constituţia Ţării în ceea ce are mai profund, mai uman.
Aniversarea trebuie să îmbrace deplina haină a luminei; să poarte adevărata pecete a autenticităţii erei pe care noua constituţie o consfinţeşte; să fie îndreptată nedreptatea.
– Care sunt factorii determinanţi ai Unirii?
– Poporul! El a pregătit Unirea. Toţi, până la unul, ştiau că sunt români; că România liberă este doar peste crestele Carpaţilor; că toţi românii trebuie să fim la un loc.
Îmi vine în gând o întâmplare din timpul unei vizitaţii canonice din 1917. Apăsa greu prigonirea întunericului. Gemeau temniţele şi lagărele sub strânsori de lanţuri. Noi încercam să ducem mângâiere şi tărie de speranţă în puterea Dreptăţii divine.
Într-un sat cu fii de ai mei, mă întâmpină în faţa bisericii o tânără cu rugămintea înlăcrimată de emoţia vorbei rostite tare:
– Binecuvântă-ne părinte pe noi cele tinere fete cu bobul lacrămii în colţul de năframă pentru Unirea cu România.
– Taci, fiica mea, i-am spus cu o duhovnicească dojană.
– Nu pot! Tăcerea îmi frânge inima. Dacă o închid doare. În faţa preasfinţiei tale ea, inima, trebuie să se deschidă!
Aveam deci – şi trebuie să avem! – cu toţii inima deschisă şi azi. Unirea e a noastră, a tuturor Românilor. Aşa era poporul! Îmi vine aminte şi o altă întâmplare:
Unchiul meu Vasile fusese trimis de Tisa Pişta împreună cu Toader Mihaly la Carol I spre a stărui ca România să rămână neutră. La ieşirea de la rege, unchiul întâlneşte pe Nicu Filipescu:
– Ce să spunem dle ministru lui Pişta?
– Nimic! Vom trimite vorbă prin 600.000 baionete!
– Aşa? Apoi Dumnezeu să le dea sănătate. Noi vom tăcea molcom!
Aşa erau popii în misiuni diplomatice!
Zâmbim la înţelesul adânc al vorbelor rostite de antecesorul în scaunul episcopiei de Gherla al episcopului dr. Iuliu Hossu.
Îndrăznim apoi o nouă întrebare:
– Vă amintiţi de împrejurările prezentării actului Unirii la Bucureşti?
– Eram patru: Goldiş, Alexandru Vaida, Miron Cristea episcopul de Caransebeş şi cu mine. Ne-am urcat într-un … tren special compus dintr-un vagon de clasă tras de o locomotivă mânată cu stânjeni de lemne aşezaţi în tenderul care ne adăpostea de fumul gros al coşului ce înfrunta urcuşul spre Predeal. Era în ziua de 12 decembrie. La Ploieşti ne-au oprit câteva ceasuri lungi spre a obţine drum liber spre capitala izolată de restul ţării de trupele germane în retragere. Întârzierea noastră se datora între altele şi unei schimbări pripite politice: căzuse guvernul Coandă preluând puterea Ion Brătianu. A doua zi, la Bucureşti, ne-a aşteptat noul guvern. Ni s-au spus vorbe pentru istorie: sunteţi aşteptaţi să sosiţi de 1000 de ani. Să nu ne mai despărţim niciodată. Bucuria nu era a unei generaţii ci a întregului popor din toate veacurile, neam care a rămas neclintit în credinţa de unire.
Bătrânul episcop Hossu continuă cu vorba domoală povestirea din anii aceia. Din spusa lui, reconstituim înaintarea delegaţiei pe uliţele capitalei de atunci. Nu erau doi popi însoţiţi de doi laici, ci Transilvania cu prestigiul imens al suferinţelor, al speranţelor şi al prorocirilor; înaintau pe drumul istoriei aducând zornăit de lanţuri sfărâmate prin mijlocul poporului cuprins de frenezia triumfului. Mulţimea era alături de cei în modeste reverenzi şi sărăcăcioase surtuce. Cortegiul înainta flancat nevăzut de umbrele eroilor Transilvaniei româneşti prăbuşiţi năprasnic în nemurire.
Priveam în adâncul ochilor albaştri ai episcopului: păstrează lumini de jăratec peste fior de amintire. Cei prezenţi am dispărut parcă din chilia mănăstirii. El îngenunche în faţa crucifixului pierzându-şi sufletul în elan de mistică pietate.
După câteva momente continuă ca la un sfârşit de dramă, o sfielnică rugă.
– O, doamne! cum trăieşte în mine marea şi sfânta ta bucurie. Eram în Ierusalimul aspiraţiilor naţionale, în cetatea de scaun a voievozilor ţării româneşti! Cât de intense erau entuziasmele care azi nu-şi pot găsi loc în vorbă: strigăte ca de osana – osana pentru Transilvania; vedeam lacrimi care îngenuncheau pe unii; alţii presărau flori cine ştie de unde aduse din Bucureştiul plin în 1918 doar de petalele inimilor; unii aruncau pălăriile; cu toţii răbufneau în strigăte de necontenită bucurie.
Venea Transilvania!
Ardealul, Ardealul ne cheamă! Noi cei patru duceam pentru vecie voinţa de Unire. Totală!
Stăteam toţi patru încremeniţi. Priveam cerul senin, a pierdută, a mistică binecuvântare şi, – doamne, doamne!, – curgeau şi lacrimile noastre din căldură de nesecat izvor. Osana, ne-am eliberat!
… Episcopul pare obosit. Nu îndrăznim să-i punem vreo întrebare. Dar el continuă cu vocea şoptită, pentru noi numai:
– Veşnicia mi-a dat şi mie paharul bucuriei. Sunt recunoscător lui Dumnezeu şi neamului. Azi, de aici din locul de singurătate, binecuvânt pe toţi cei din viaţă, participanţi la marele act din 1918, pe nepoţii şi strănepoţii lor; binecuvânt satele şi oraşele iertând greşiţilor şi nevoind să supăr pe nimeni nici în vis. Dumnezeu să-i împărtăşească pe toţi din jertfa milei şi laudei.
Îmbrăţişez fierbinte pe toţi, în aceşti ani de pe urmă ai vieţii mele, prin smeritele mele rugăciuni. Păstraţi-vă cu toţii credinţa în Adevăr şi Dreptate.

Petronela Negoşanu şi E. Boşca-Mălin

[1] Numele mănăstirii este greşit. Episcopul avea domiciliul obligatoriu la Căldăruşani.
[2] Pe marginea unui note informative, în conţinutul căreia episcopul era considerat a fi „printre primii exponenţi ai unor personalităţi din Transilvania participante la evenimentele legate de Unire”, un ofiţer superior de securitate notează: „Nu este aşa. Hossu era un element periferic atunci şi nu a avut niciun rol deosebit. Mai documentaţi-vă!”
[3] Nota Securităţii: „fără a preciza în ce epocă”

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.

Împreună salvăm Palatul Episcopal

Împreună salvăm Palatul Episcopal

Caută ştire:

Anul: 2018 » Eveniment: Pelerini din Oradea la Ceremonia de beatificarea fecioarei martire Veronica Antal » Titlu: 27184.jpg

Anul: 2018
Eveniment: Pelerini din Oradea la Ceremonia de beatificarea fecioarei martire Veronica Antal
Titlu: 27184.jpg