AcasăŞtiri20188 Ianuarie: 145 de ani de la naşterea lui Iuliu Maniu

Episcopia Greco-Catolică Oradea

Adresă:

Str. Mihai Pavel nr. 4
410210 - Oradea
România

Telefon:

+40.259.436.492 +40.359.410.844 +40.359.410.845

Fax:

+40.259.430.509

Email:

Utilizatorii care au cont de email pe acest site, se pot autentifica folosind:

Ştiri

145 de ani de la naşterea lui Iuliu Maniu

145 de ani de la naşterea lui Iuliu Maniu

Iuliu Maniu, greco-catolic şi mare om politic, s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj (în judeţul Sălaj de astăzi), fiu al lui Ioan şi Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuţiu, urmând studiile juridice la Pesta şi Viena. În 1865 Ioan Maniu s-a căsătorit cu Clara Maniu, născută Coroianu, care a avut 9 copii: Scipio (decedat în anii studenţiei), Cassiu (1867-1943), Elena (1869-1935), Ionel (decedat în adolescenţă), Iuliu (1873-1953), Cornelia (1876-1956), Sabina (1883-1905), Emilia (decedată la 2 ani) şi Iuliana (decedată de mică).
Iuliu Maniu şi-a petrecut copilăria la Şimleu Silvaniei şi Bădăcin, a urmat şcoala primară la Blaj, absolvind apoi liceul reformat calvin din Zalău. A efectuat studii universitare la Cluj (Facultatea de Drept - 1891-1896), Budapesta şi Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde şi-a început activitatea de avocat al Mitropoliei Blajului şi profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică.
Iuliu Maniu şi-a început cariera politică în cadrul Partidului Naţional Român din Transilvania. Debutează totodată ca membru, iar apoi preşedinte al Societăţii Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, ca deputat de Vinţu de Jos, comitatul Alba, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul şi intransigenţa. Pe 22 mai 1906 ţine primul său discurs în Dieta de la Budapesta.
În iunie 1915 Maniu a fost încorporat în armata austro-ungară şi trimis pe frontul italian, de unde a fost demobilizat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalităţi de primă mărime ale Partidul Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, precum Gheorghe Pop de Băseşti şi Ştefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorităţii române din Transilvania, înfiinţând la 30 octombrie 1918 la Viena, Consiliul Naţional al Românilor din Transilvania. A sosit la Arad pe 14 noiembrie 1918, unde a pus capăt negocierilor dintre CNR şi Oszkar Jaszi, reprezentantul Budapestei, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor româneşti (Vechiul Regat).
Iuliu Maniu s-a numărat între organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ţinut-o cu ocazia Adunării naţionale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca la un triumf al libertăţii româneşti”. Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcţie echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind totodată şi funcţia de ministru de interne.
În Regatul României
După dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920, de Guvernul Alexandru Averescu, relaţiile dintre Iuliu Maniu şi politicienii din Bucureşti s-au înrăutăţit. Acuzând favorizarea PNL şi împingerea intelectualităţii ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituţia din 1923, considerând-o prea centralistă şi invocând chestiuni de principiu. Partidul Naţional Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituţiei din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, aşa cum era prevăzut la art. 128. În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câştigase alegerile din martie 1922, şi nevrând să rişte alegerea unei constituante, a pus Senatul şi Camera Deputaţilor să voteze la 26 martie respectiv 27 martie 1923 o nouă constituţie, folosindu-se astfel de majoritatea de care dispunea în Parlament.
Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obişnuit, cu puteri obişnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituţiei, nefiind deasupra ei. Aşadar nici nu se poate vorbi despre un „vot în constituantă”, căci nu a existat o constituantă, ci parlamentul a fost deturnat şi instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competenţa şi atribuţiunile sale. De aceea Maniu nu a recunoscut Constituţia din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. În mai multe rânduri Iuliu Maniu a reclamat faptul că noua constituţie nu ar fi făcut nimic altceva, decât să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflată sub influenţa PNL-ului.
Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocşi, deşi ponderea ortodoxă în Transilvania era de doar 27%.
Partidul Naţional Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Naţional Ţărănesc. Iuliu Maniu a fost preşedinte al partidului (1926-1933 şi 1937-1947) şi de trei ori prim-ministru al României între 1928 şi 1933.
Pentru a aduce PNŢ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestaţiile din mai 1928) şi a plănuit efectuarea „Marşului asupra Bucureştiului”, un marş al ţăranilor ardeleni la Bucureşti, după modelul Marşului asupra Romei al lui Mussolini. Va reuşi obţinerea unei majorităţi favorabile PNŢ, în urma alegerilor din decembrie 1928,[8] din nefericire prima guvernare ţărănistă a avut loc în perioada marii depresiuni economice, iar programul lui Maniu nu a putut fi implementat.
În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea
Criza dinastică din anii 1920 a pus principalele partide politice (PNL şi PNŢ) pe poziţii opuse. Guvernul Ion I.C. Brătianu a dat mai multe lovituri taberei carliste (alcătuită din susţinătorii lui Carol al II-lea): în octombrie 1927, a fost arestat Mihail Manoilescu, ”unul dintre cei mai înfocaţi carlişti”, fiind acuzat de tulburarea ordinii constituţionale a statului[9]. După moartea lui Ion I.C. Brătianu, ”în campania sa vizând răsturnarea liberalilor de la putere, Partidul Naţional Ţărănesc nu a ezitat să agite problema revenirii lui Carol.[10] După cum explica Iuliu Maniu, Regenţa instaurată în 1926 era slabă, iar în ţară se crease un puternic curent de opinie favorabil reîntoarcerii în ţară şi pe tron a moştenitorului de drept al tronului: ”Regenţa, care după moartea regelui Ferdinand a preluat prerogativele regelui Mihai pe timpul minoratului său, era slabă. Prinţul Nicolae nu avea nici o tragere de inimă să-şi îndeplinească rolul ce i se încredinţase. Patriarhul Miron se mulţumea să acumuleze bani şi să-şi protejeze acoliţii. Regentul Buzdugan, singurul demnitar care-şi îndeplinea rolul cu convingere, nu putea face faţă în mod obiectiv sarcinilor constituţionale, fiind subiectiv şi angrenat în sfera de interese a partidului liberal. Armata simţea nevoia unei căpetenii, Prinţul Nicolae neavând vocaţiunea de a o conduce. <<Restauraţia>> prinţului <<martir>> plutea în aer”. În acele condiţii, Maniu a negociat prin diverşi interpuşi condiţiile reîntoarcerii în ţară a ”prinţului sacrificat de liberali”: ”intuind oarecum caracterul lui, am voit să-mi iau asigurări eficiente pentru a stăvili excesele dintr-o încorsetare deliberată. I-am trimis, încă din 1928, în mod discret, oameni de încredere, pe Popovici şi pe Leucuţia, care să trateze cu el condiţiile revenirii. I-am cerut să se despartă definitiv de Lupeasca. A acceptat. I-am cerut să se reconcilieze cu Principesa Elena, mama copilului său, după ce m-am asigurat de acceptul Principesei. A primit. I-am cerut angajamentul solemn că va domni, fără a încerca să guverneze, că va respecta Constituţia, legile ţării şi statutul civil al casei domnitoare şi că va renunţa la răzbunări şi favoritisme. A acceptat şi această condiţie. Desigur că asentimentul pe care şi l-a dat pentru respectarea condiţiilor mele a fost doar formal. Influenţat de Lupeasca şi de câţiva ciraci care-l cultivau în mod interesat, ca Manoilescu, Gavrilă Marinescu, generalul Dumitrescu şi Puiu Dumitrescu, Cesianu, Gatoski şi alţii, s-a hotărât să revină fără ştirea şi concursul oficialităţii, pentru a nu contacta nici o obligaţie şi nici un angajament. Şi-a organizat singur şi destul de eficient revenirea, cu intenţia de a ne pune în faţa faptului împlinit, contând, desigur, mai mult pe simpatia de care se bucura în ţară, şi chiar în armată, despre care era bine informat, contând pe fratele său care i-a fost loial - şi puţin şi pe complotul minor şi destul de pueril, pe care-l încropise cu câţiva militari devotaţi. După ce a sosit şi a fost instalat de respectivii militari la Cotroceni, m-am prezentat la el şi i-am propus formula restauraţiei: angajamentul solemn de a respecta clauzele pe care le cunoştea, intrarea în Regenţă în locul lui Sărăţeanu, până la anularea divorţului şi restabilirea convieţuirii cu Principesa şi până la trecerea prin Parlament a dispoziţiilor de abrogare a legilor legate de renunţarea lui la tron; până la urmă, proclamarea lui ca rege şi încoronarea cu Elena.”
În cadrul înţelegerilor privind întronarea succesorului regelui Ferdinand ar fi intrat şi plănuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria. Întreaga acţiune a fost dejucată de serviciile române de informaţii, care au obţinut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie (unde acesta aştepta desfăşurarea evenimentelor). În schimb, Carol a dus imediat o politică proprie, nu a mai recunoscut cele promise (că-şi va relua căsnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai ş.a.) şi l-a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare.
Iuliu Maniu s-a opus în permanenţă guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înfiinţării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renaşterii Naţionale, o formaţiune totalitară, care dădea startul unipartidismului român. În aceeaşi zi de 15 decembrie 1938, Iuliu Maniu şi alţi cincizeci de membri importanţi (ardeleni şi bănăţeni) ai Partidului Naţional Ţărănesc, au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: Patria de lux. Memorandul românilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crişana, Satu-Mare, Maramureş) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938, în care este sever criticată dictatura regală şi centralizarea excesivă a ţării.
După eşecul politicii lui Carol al II-lea şi pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940. În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulţumirile, criticile şi întâlnirile dintre Iuliu Maniu şi regele dictator. În mai multe rânduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în ţară a prinţului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să-l aresteze, şi vrea să afle motivele pentru care nu s-a întâmplat acest lucru. Iată cum îi explica Maniu lui Coposu această decizie: ”Puteam să-l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greşeală politică pe care partidul ar fi plătit-o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidentă pentru cel socotit atunci <<Prinţul sacrificat de liberali.>> Ţara îl dorea. El era considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu şi încarna multe nădejdi. Opinia publică trecea, cu destulă uşurinţă, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau romantismul şi cavalerismul dovedit. Ţara era pornită contra liberalilor, uzaţi de o guvernare prelungită şi destul de abuzivă, şi îmbrăţişa cu ostentaţie pe toţi adversarii guvernanţilor şi în primul rând pe prinţul moştenitor, prin a cărui îndepărtare din ţară fusese întronat un copil, tutelat prin regenţă”. Coposu explică în notele sale de ce lecţiile de politică şi istorie primite de la Iuliu Maniu l-au ajutat să înţeleagă una dintre cele mai complicate perioade din istoria naţională. Datorită apropierii de Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost martor ocular şi participant la nenumărate evenimente politice importante (negocierile lui Iuliu Maniu cu regele Carol al II-lea; pactele politice încheiate de Partidul Naţional Ţărănesc cu alte partide din opoziţie pentru limitarea efectelor dictaturii personale regale a lui Carol al II-lea; pregătirea actului de la 23 august 1944; înscenările făcute de comunişti împotriva partidelor istorice, în particular împotriva Partidului Naţional Ţărănesc), fapt care i-a permis ulterior să dea informaţii inedite, să corecteze erori factuale ori istoriografice, interpretări greşite sau tendenţioase ale istoriei şi politicii interbelice, din timpul celui de-al doilea război mondial, din perioada postbelică şi din cea comunistă.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial
Astfel, o mărturie a lui Corneliu Coposu din perioada statului naţional legionar arată că Partidul Naţional Ţărănesc a fost una dintre ţintele terorismului criminal legionar. În notele inedite ale lui Corneliu Coposu, publicate abia în 2014, ”Seniorul” povesteşte că la zece minute după ridicarea de acasă a lui Madgearu, care la vremea respectivă era secretarul general al Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu a fost sunat de doamna Madgearu, care i-a povestit că soţul îi fusese ridicat de acasă de către legionari. După ce Maniu şi Coposu s-au dus la locuinţa lui Madgearu, iar preşedintele PNŢ l-a sunat pe secretarul general al Ministerului de Interne, colonelul Rioşianu, care i-a explicat că autorităţile (nelegionare) nu ştiau nimic despre acest caz. Maniu l-a trimis pe Coposu atât la Ministerul de Interne, de unde a primit din partea lui Rioşianu două pistoale şi cartuşe, precum şi instrucţiuni precise despre cum să procedeze dacă vin legionarii şi la Maniu: ”trageţi în ei, ca în câini, pe răspunderea mea!”.
Seara pe la ora 18 s-a primit înştiinţarea oficială a asasinării lui Virgil Madgearu. Maniu şi Coposu s-au deplasat de urgenţă la locul asasinatului.
Începând cu 1940, Maniu a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu, între Maniu, Brătianu şi Ion Antonescu existând un schimb extensiv de corepondenţă privitoare la deciziile politice ale conducătorului statului. Maniu a fost unul dintre artizanii loviturii de stat de la 23 august 1944, diplomatul Grigore Niculescu Buzeşti făcând legătura între el şi regele Mihai.
Cum Maniu nu a fost de găsit în decursul zilei de 23 august 1944, a fost numit în absenţă ministru fără portofoliu în guvernul Sănătescu (23 august 1944 - 4 noiembrie 1944), din partea PNŢ (fiind numiţi şi Brătianu din partea PNL, Titel Petrescu din partea PSD şi Lucreţiu Pătrăşcanu din partea PCdR).
„Ca oameni politici, putem fi oricând adversari, dar niciodată duşmani”
Acesta era motto-ul după care şi-a guvernat întreaga carieră de 56 de ani de activitate politică. Moralitatea ireproşabilă a acţiunilor lui l-au făcut un personaj de temut în rândul adversarilor politici. De numele lui este legată o bună parte a istoriei ţării noastre, fiind unul dintre cei mai prestigioşi oameni politici. De departe, cea mai importantă realizare ca om politic a fost implicarea în înfăptuirea Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918, după cum el însuşi mărturisea.
S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democraţiei, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obţinut, alături de PNŢ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comunişti.
În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autorităţile comuniste şi judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viaţă. Este trimis la penitenciarul din Galaţi, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet.
În data de 12 noiembrie 1998, prin decizia nr. 40/1998, Curtea Supremă de Justiţie a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu şi a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunţată în 1947.

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.

Rugăciune pentru beatificarea episcopilor greco-catolici martiri

Rugăciune pentru beatificarea episcopilor greco-catolici martiri

Caută ştire:

Anul: 2018 » Eveniment: Casa Iuliu Maniu din Şimleu are o nouă faţă » Titlu: 26324.jpg

Anul: 2018
Eveniment: Casa Iuliu Maniu din Şimleu are o nouă faţă
Titlu: 26324.jpg