AcasăŞtiri201720 Martie: Conferinţa Părintelui Mihai Vătămănelu susţinută la Întâlnirea Eparhială a Familiilor

Episcopia Greco-Catolică Oradea

Adresă:

Str. Mihai Pavel nr. 4
410210 - Oradea
România

Telefon:

+40.259.436.492 +40.359.410.844 +40.359.410.845

Fax:

+40.259.430.509

Email:

Utilizatorii care au cont de email pe acest site, se pot autentifica folosind:

Ştiri

Conferinţa Părintelui Mihai Vătămănelu susţinută la Întâlnirea Eparhială a Familiilor

Conferinţa Părintelui Mihai Vătămănelu susţinută la Întâlnirea Eparhială a Familiilor

Paştele lui Cristos este pentru soţi „Calea Dăruitoare”
Paştele lui Cristos este dăruit soţilor
Soţii – prin harul sacramentului căsătoriei – îşi unesc viaţa cu Cristos-Mirele şi actualizează iubirea Sa pentru Biserică. Cele două persoane căsătorite, pot conduce astfel la plinătate iubirea lor umană, care deja poartă în sine semnele iubirii Sf. Treimi. Calea este trasată: a retrăi cu Cristos şi în Cristos iubirea Sa nupţială pentru omenire, pentru Biserica Sa.
Cuvântul divin prin întrupare, a unit cu Sine omenirea, făcând-o mireasă a Sa . Prin aceasta am fost introduşi în misterul lui Dumnezeu, care din iubire îşi însuşeşte umanitatea cu toată mărginirea, sărăcia ei, iar apoi intuim o cale de viaţă pentru soţi, un parcurs de creştere spirituală, fiind pătrunşi de iubirea „care uneşte Cuvântul lui Dumnezeu cu trupul uman – de El însuşit – şi pe Cristos-capul cu Biserica Sa” .
În această reflecţie vrem să privim la „cel pe care l-au străpuns”, la Mirele care iubeşte omenirea până la „dăruirea totală” în chip liber. Este darul total de sine care acceptă să piardă totul şi să moară cu convingerea că prin moarte se va manifesta o iubire mai mare decât ura: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Lc. 23,34); se va experimenta că nu există nici un om atât de decăzut şi atât de departe de iubire încât să nu fie chemat să împărtăşească nunta Sa: „Azi vei fi cu mine în Rai” (Lc. 23,43).
Isus-Mirele, odată cu Paştele, transcende darul iubirii Sale, al apropierii Sale de omenire, ajungând la dăruire cu toată fiinţa Sa, oferind întreg trupul Său.
Acest fapt îl înţelegem mai bine din acel gest care anticipă Paştele, fiindu-i prevestirea deplină, Euharistia. „După ce i-a iubit pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit” (Io. 13,1); „Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul Meu” (Mt. 26,26)...
Isus iubeşte atât de mult „comunitatea Sa”, încât vrea să devină un singur trup cu ea: „Luaţi şi mâncaţi”. În acest fel, El plăsmuieşte acea comunitate, o cheamă la o asemenea relaţie cu El, încât să fie mireasa Sa, să o înalţe la un asemenea nivel, încât să-i ofere nu numai dragostea Sa, ci şi trupul Său din iubire. Iar iubirea Sa depăşeşte absolut orice limită umană, deoarece Cristos se dăruieşte total unei comunităţi care Îl trădează – ba mai mult, „pentru că” Îl trădează – pentru a-i oferi o iubire care este deja dincolo de trădare. Cristos se dă pe mâinile celor care Îl vor refuza. Dar, într-un anume fel, tocmai realitatea dramatică a refuzului uman face mai autentic darul Său şi-l arată în întregime pur, total, absolut. Iubirea Sa depăşeşte refuzul comunităţii. El rămâne fidel . Cristos este în membrii ei, vine să trăiască în ei. Apostolii săi trăiesc prin Acela pe care L-au trădat, se hrănesc cu Acela căruia I-au luat viaţa.
Numai traversând prin iubire acest refuz, Cristos poate face din Biserică mireasa Sa pentru totdeauna, dincolo de orice trădare. Prin gestul euharistic, Cristos anticipă învierea Sa în care va transforma rănile din element de moarte, din motiv de condamnare, într-o viaţă nouă, mai bogată, din amintirea unei trădări într-un semn al unei iubiri fidele care depăşeşte refuzul umanităţii şi iubirea sa fragilă.
La Cina cea de Taină Isus s-a dăruit ca victimă, prin pâinea frântă şi vinul vărsat, celor care Îi vor lua viaţa, oferind iertare celor care Îl vor trăda şi renega. Vrea să spună că va rămâne fidel celor care nu sunt fideli. Este o iubire indisolubilă! Rănile Sale devin garanţia unei iubiri şi mai mari tocmai faţă de acele persoane care L-au rănit.
Soţii, prin harul sacramentului căsătoriei, prin revărsarea Spiritului Sfânt peste ei, sunt făcuţi părtaşi iubirii „pascale” a lui Cristos pentru Biserica Sa. Soţii sunt chemaţi să trăiască nupţialitatea lor în infinita nupţialitate pascală a lui Cristos.
Familiaris consortio descrie astfel acest har:
„Această revelaţie ajunge la desăvârşirea deplină în darul iubirii pe care cuvântul lui Dumnezeu îl face omenirii asumându-şi natura umană şi în sacrificiul pe care Isus Cristos îl face pe cruce pentru mireasa Sa, Biserica. În acest sacrificiu se descoperă pe deplin acel plan pe care Dumnezeu l-a întipărit în umanitatea bărbatului şi a femeii, chiar de la crearea lor. În felul acesta, Căsătoria celor botezaţi devine simbol real al noului şi veşnicului legământ, semnat în sângele lui Cristos. Spiritul Sfânt pe care Domnul îl revarsă le dă o inimă nouă şi-i face – pe bărbat şi pe femeie – apţi de a se iubi aşa cum ne-a iubit Cristos. Iubirea conjugală ajunge la plinătatea la care a fost rânduită, caritatea conjugală (modelul propriu şi specific cu care soţii participă şi sunt chemaţi a trăi însăşi caritatea lui Cristos care ni s-a dăruit pe cruce)” .
Un alt text din acelaşi document subliniază strânsa legătură dintre misterul pascal celebrat în Euharistie şi sacramentul soţilor:
„Sfânta Euharistie este izvorul Căsătoriei creştine. Într-adevăr, jertfa euharistică reprezintă alianţa de iubire a lui Cristos cu Biserica, alianţă pecetluită cu sângele lui Cristos vărsat pe cruce. În acest sacrificiu al noului şi veşnicului testament soţii creştini află izvorul din care ţâşneşte legământul conjugal, apoi se dezvoltă lăuntric şi este alimentat mereu în cursul vieţii. Sfânta Euharistie este izvorul carităţii pentru că reprezintă jertfa iubirii lui Cristos pentru Biserica Sa. Familia creştină află în sfânta Euharistie fundamentul şi sufletul «comuniunii» şi «misiunii» sale pentru că pâinea euharistică face din membrii comunităţii familiale un singur trup, revelaţie şi participare la cea mai amplă unitate a Bisericii, iar participarea la trupul «dăruit» şi la sângele «vărsat» al lui Cristos devine izvorul nesecat al dinamismului misionar şi apostolic al familiei creştine” .
Un dar infinit pentru viaţa de zi cu zi
„Cum am făcut Eu, aşa faceţi şi voi” (cf. Io. 13,15). „Faceţi aceasta în amintirea mea” (Lc. 22,19). Infinita iubire a lui Isus pentru comunitatea Sa-mireasă devine sens, putere şi ideal de viaţă pentru soţi. Calea dăruitoare, a dăruirii totale de sine, fără limite, devine calea creşterii spirituale de zi cu zi pentru soţii creştini.
Vom privi la misterul Paştelui lui Isus din diferite puncte de vedere pentru a extrage mai uşor unele indicaţii pentru soţi.
„A luat pâinea” (Lc. 24,30)
La Cina cea de Taină Isus „a luat pâinea”, care echivalează cu primirea de Sine, pentru a Se oferi în dar. Apoi a frânt-o pentru ca darul să corespundă, să fie potrivit pentru toţi cei care îl primesc şi să poată fi însuşit. În acest gest al frângerii pâinii este rezumată întreaga viaţă a lui Isus: de-a lungul întregii Sale vieţi Cristos a frânt şi dăruit trupul Său, pregătind darul suprem de Sine ca să poată fi cu adevărat un dar total şi pentru ca să poată fi într-un anume fel înţeles. Şi din această optică trebuie reevaluaţi cei 30 de ani ai vieţii ascunse la Nazaret, unde în viaţa obişnuită, ordinară, Isus Îşi construieşte persoana ca dar, şi cei trei ani de întâlniri cu persoanele în care, în diferite moduri, „se frânge” pentru a se dărui şi pentru a primi răspunsul pozitiv sau refuzul ucenicilor Săi şi al lumii.
Soţilor nu le este suficientă – declaraţia dăruirii de Sine din ziua cununiei, este viaţa de zi cu zi care devine spaţiu şi timp pentru a deveni trup dăruit, sânge vărsat. Nu este suficient să doreşti să fii dar pentru partener, trebuie să înveţi, pe de o parte, să devii pâine şi vin euharistic asimilabil – adică aliment care susţine, băutură care încălzeşte şi bucură – şi, pe de altă parte, trebuie să înveţi să te hrăneşti cu pâinea şi vinul partenerului convins de faptul că la fel cum respiraţia este cea care te menţine în viaţă, tot aşa numai iubirea şi comuniunea permite creşterea, maturizarea soţilor.
Entuziasmul şi, invers, greutăţile efortului din viaţa de zi cu zi sunt ca un tot unitar care însoţeşte realitatea voastră de a fi soţi în Cristos. Sunteţi cu Isus simultan: şi cei care oferă, şi darul care este oferit în sacrificiul iubirii.
Voi „celebraţi” iubirea dăruitoare a lui Isus de fiecare dată când în viaţa concretă puneţi împreună negativul, efortul, crucea cu iubirea şi faceţi ca astfel să fie şi gândul, vorba, gestul vostru iubitor şi amabil faţă de partener. Sacrificiul de zi cu zi – indiferent de mărimea sau importanţa lui – de la cel mai banal la cel mai esenţial în viaţa soţilor sau a familiei, poate deveni ocazie de umilire sau, în schimb, poate fi o mare relansare a iubirii, o ocazie de „moarte” care, „dăruită” din iubire, deschide către înviere. Fiecare cruce se poate transforma într-un Paşte, într-o dăruire de iubire care dă sens întregii vieţi. La urma urmei, este vorba de a alege între a fi la sfârşitul unei zilei doar obosiţi – şi consumaţi de efort, şi a pătimi – sau, într-adevăr, a fi obosiţi, dar mai plini de iubire.
„I-a iubit până la sfârşit” (Io. 13,1)
Calea dăruitoare în Isus nu conduce numai la moarte şi la dăruirea totală de sine, ci transmite iubire infinită, excesivă care se întâmplă numai pe cruce.
Soţii – umpluţi de Spiritul Sfânt cu această iubire a lui Isus Cristos – devin capabili nu numai să iubească prin jertfă, dar şi să aleagă, să vrea, să decidă, să se sacrifice din iubire; nu numai să accepte, ci şi să îmbrăţişeze crucea. Este vorba de „excesul” iubirii pe care în mod natural îl aflăm aproape spontan în comportamentul părinţilor faţă de fii, un comportament care de multe ori nu se verifică între soţi. Este acea dimensiune de dăruire prin care se întâmplă „o depăşire a limitei” dincolo de calculele şi aşteptările unui răspuns şi se merge către o iubire care depăşeşte ceea ce „omeneşte e posibil” pentru a se căţăra către o iubire care depăşeşte orice împotrivire, fără să aştepte nici o răsplată. „Când voi fi înălţat de pe pământ, atunci îi voi atrage pe toţi la Mine” (Io. 12,32). Este vorba de „a se sacrifica” din iubire, trăind în profundă unitate cu Cristos, pentru a fi cu El şi în El conduşi „în noaptea întunecată” a vieţii de soţi unde se respiră uneori sensul singurătăţii celei mai dramatice. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc. 15,34) dar soţii încă mai respiră puţin şi pot spune: „Tată, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu”, Lc. 23,46. Tocmai din înaltul acestor culmi se va putea genera o nouă credinţă în Iubirea absolută: „Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!” (Mc. 15,39).
„Isuse, adu-ţi aminte când vei veni în împărăţia Ta” (Lc. 23,42)
Isus, care călătoreşte ducând crucea, este conştient că s-a făcut „păcat” pentru a mântui omenirea şi ne oferă o probă a acestei însemnătăţi a dăruirii Sale pentru păcatele fiecărei persoane spunându-i tâlharului căit: „Astăzi vei fi cu Mine” (Lc. 23,43).
Iubirea dăruitoare nu se trăieşte numai când totul merge bine în relaţia cu partenerul (sau cu fii), ci şi în situaţii negative. Iubirea divină a lui Isus nu face din defecte şi din păcate o ocazie de distanţare, de acuzaţie, de neimplicare, ci motiv a unei implicări şi mai mari: „Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Rm. 5,20). Şi soţii au darul de a iubi în acest fel: nu în ciuda defectelor, ci datorită defectelor. A lua asupra sa limitele partenerului pentru „a le consuma” în iubire, îi pune pe fiecare dintre cei doi în situaţia mai autentică de „a face observaţii”, de a corecta, de a ajuta să se depăşească defectele printr-o iubire care ştie să aleagă împrejurările şi cuvintele pentru a ajunge la un rezultat mulţumitor.
Punctul forte pentru a primi ce-i negativ la soţ şi soţie este acela de a iubi tocmai pentru a genera viaţă în partener, a iubi pentru a-l ajuta să se maturizeze, a iubi acele părţi interioare din partener care nu sunt numai cele vizibile, ci alcătuiesc firea sa „de fiu al lui Dumnezeu” destinat veşniciei, iubit de El din veşnicie. Această parte a parcursului soţilor este caracterizată, la fel ca aceea a lui Isus pe calea dureroasă, de „tăcere iubitoare” care nu mai cere nimic, ci doar acceptă ca o mână prietenească, trimisă de Domnul, să-i poată şterge faţa. Numai această alegere poate transforma timpul neînţelegerilor, al depărtărilor, al agresiunilor, al jignirilor, al tensiunilor din cuplu într-un dinamism pascal care face să învie o iubire mai mare.
Mi-e sete (Io. 19,28)
Nu putem folosi jumătăţi de măsură când descriem unele forme de suferinţă din viaţa cuplului: durerea în stare pură. La fel cum în viaţa soţilor, începând cu îndrăgostirea, se tinde către atingerea culmilor unei bucurii fără margini, tot astfel, când acest raport se rupe (sfârşeşte), cine este implicat suferă fără măsură.
Această suferinţă poate fi vizibilă în exterior, poate să rămână închisă în secretul inimii sau poate deveni obiect de discuţie.
Când se trăieşte dramatismul tensiunii şi al despărţirii, tot trupul ar dori să urle acelaşi strigăt al lui Isus: „Mi-e sete”. El, care a venit să ne unească în totalitate cu Sine, este refuzat; Iubirea absolută simte ura şi strigă: „Mi-e sete”. Este setea după un gest de iubire care să umple prăpastia creată între El şi comunitatea Sa iubită.
Dar şi în tăcerile voastre prelungite răsună: „Mi-e sete”. În trântirea uşilor şi în răspunsurile strigate, se aude: „Mi-e sete”. În fugile, în absenţele şi-n întârzierile voastre se aude: „Mi-e sete”.
Acestor implorări partenerii nu trebuie să le răspundă prin oferirea unui „burete plin cu oţet” (Io. 19,29), ca şi cum ai replica „îţi dau numai ceea ce meriţi”. Persoanele căsătorite au harul de a putea „astâmpăra setea” partenerului preîntâmpinând cereri de iubire şi de atenţie, depăşind aşteptările prin iubire.
Pentru a realiza aceste propuneri, soţii nu se pot baza numai pe puterile lor umane, ci trebuie să ia „apă” din acel izvor care este conectat cu misterul Treimii şi care s-a manifestat în Isus. Trebuie să sape printre rămăşiţele, prăbuşirile, murdăriile care au astupat gura izvorului, şi în profunzimea lui vor afla că încă mai există apă care poate dărui iarăşi noutate.
Dacă unul dintre soţi nu-i atent la strigătul partenerului, riscă să răspundă doar atunci când nu se mai poate face nimic.
„Consummatum est”, „am dat totul”
Calea dăruirii iubirii prin sacrificiu şi calea sacrificării din iubire conduce către iubirea totală; a iubi de dragul iubirii, oferirea de sine până a deveni „euharistie”: trup şi persoană date „să se piardă” pentru persoana iubită.
Din acest punct de vedere există o certitudine: fără Cristos, fără a locui în El, cu El, nu se ajunge la aceste culmi ale iubirii. Numai în puterea Spiritului Său soţii se pot uni cu Cristos în răstignire până la acel consummatum est, - s-a săvârşit - până la ultima respiraţie, până la moarte. Numai împreună cu El se pot purta biciuirile, cununile de spini, rănile şi pironirea pentru a indica iubirea, pentru a arăta „fidelitatea”, pentru a arăta o iubire care nu cedează, care nu abandonează persoana iubită.
Cristos arată un ideal de viaţă, o cale care conduce la o căsătorie nu doar „până la capăt” cu un bărbat sau cu o femeie, ci la „căsătoria cu Dumnezeu” care este capabil să lărgească spaţiile inimii voastre până la a o face capabilă, prin puterea Spiritului Sfânt, de nunta veşnică. Cine urmăreşte să ajungă numai la o inimă care să devină capabilă să epuizeze propria iubire în partener va fi îndreptăţit să se oprească atunci când partenerul nu-i răspunde. Cine ţinteşte la un răspuns veşnic va lăsa spaţiu puterii Spiritului Sfânt revărsat în sacrament pentru a şi-o însuşi şi va deveni capabil să depăşească orice barieră umană.
Astfel, vor exista soţi care intră într-o iubire nouă, înviată, mereu vie şi începătoare, mereu prezentă chiar dacă în inima lor vor purta „stigmatele vieţii conjugale”, dar se vor putea vedea şi atinge de un trup înviat, de o iubire nouă care poartă cu bucurie semnele învierii. Vor fi stigmate conjugale care nu vor deveni motiv de şantaj, de acuzare sau de umilire pentru evenimentele din trecut, ci vor fi mândria unei iubiri mai mari. „Pune degetul în rană” (cf. Io. 20,27) nu pentru a aminti aspectele negative, ci pentru a experimenta împreună învierea.
Lângă aceste răni legate de stările de suferinţă ale soţilor, există şi alte răni precum situaţiile legate de boli sau de gravele probleme ale fiilor. Viaţa soţilor este pusă la grea încercare de modul diferit în care soţul şi soţia trăiesc dramatismul momentului şi modul de a interveni, de prezenţă, de abordare a durerii în sine, care uneori blochează comunicarea între soţi. Şi printre rănile acestei disperări ascunse sau evidente a părinţilor apare harul pe care ei îl au de a trăi cu Cristos, „ cu totul dăruit din iubire”.
În aceste momente veşnicia invadează şi se amestecă cu prezentul, şi iubirea una şi infinită – primită în sacramentul căsătoriei – devine o putere de iubire fără limite. Astfel fiecare spaţiu, fiecare moment, fiecare slujire, fiecare cafea luată împreună poate să devină o celebrare. Slujirea partenerului devine darul de sine din iubire, şi răspunsul unui surâs echivalează cu o adevărată călătorie de iubire.
„Au mers şi au vestit că Domnul a înviat” (cf. Lc. 24,33-35)
Această putere care ne face să experimentăm moartea şi învierea cu Isus şi care potoleşte setea arzătoare de iubire, această bucurie a iubirii regăsite, reînnoite, înviate, nu poate fi limitată numai la viaţa soţilor, a unei familii sau a unei case: ci devine vestire, împărtăşire a propriei experienţe de viaţă.
Numai după ce „am văzut”, am experimentat” se va putea comunica lumina şi bucuria Paştelui. Se va putea povesti depăşirea unui moment dificil de cuplu sau se va putea exprima saltul calitativ împlinit de iubire până să ajungă să poată spune: „Darul Spiritului Sfânt primit în sacramentul căsătoriei nu a fost zadarnic, ci în noi a dus rod”. Se vor răspândi astfel seminţe de speranţă nu numai pentru alte familii, ci şi pentru multe situaţii umane şi sociale în care domină tensiunea, lipsa de dialog, aşteptarea „înarmată” care dispar pentru că există doar „dispoziţia” de a muri din iubire faţă de alţii.
Dacă iubirea pe care voi soţii o trăiţi este adevărată şi vă umple inima, arătaţi-vă bucuria! Veţi şti astfel să arătaţi viaţa divină care este în voi şi care nu înşală. Câţi soţi îmbracă în haine noi în exterior lor, dar în interior ascund durerea morţii. Voi – soţii creştini – puteţi fi semnul unei frumuseţi care se află în inimile voastre, în interiorul relaţiei voastre, mai înainte de a fi în exterior. Numai astfel veţi putea contagia de „bucuria învierii ” întreg ambientul în care trăiţi.

RUGĂCIUNE
Doamne, Isuse,
ajută-ne să privim la viaţa noastră de cuplu
ca la un „trup” care încontinuu poate învia
pentru că este locuit de Spiritul Tău Sfânt.
Fă ca privirea rănilor noastre să nu ne facă să ne gândim numai la moarte,
ci să conştientizăm că este posibilă o iubire mai mare decât moartea.
Spirite Sfinte, deschide mormântul meu,
locul în care ţin îmbălsămată iubirea mea.
Desfă giulgiurile pe care mâini fără speranţă
le-au strâns în jurul meu şi al nostru,
îndepărtează piatra grea a gândului că iubirea nu poate învia,
că nu mai avem energii suficiente.
Cum mă voi putea apropia de Tine, Doamne, care eşti Iubire infinită,
dacă iubirea mea se opreşte înaintea unei persoane?
Invadează, Doamne, cu Spiritul Tău întreaga noastră viaţă
şi dă-ne gustul încântării celor care au întâlnit o iubire fără limite.
Eugen Ivuţ - Biroul de presă al Episcopiei de Oradea

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.

Rugăciune pentru beatificarea episcopilor greco-catolici martiri

Rugăciune pentru beatificarea episcopilor greco-catolici martiri

Caută ştire:

Anul: 2017 » Eveniment: Praznicul Adormirii Maicii Domnului la Mănăstirea Franciscană » Titlu: 23031.jpg

Anul: 2017
Eveniment: Praznicul Adormirii Maicii Domnului la Mănăstirea Franciscană
Titlu: 23031.jpg