AcasăŞtiri201715 Februarie: Titu Maiorescu, creator de valori europene în spaţiul românesc

Episcopia Greco-Catolică Oradea

Adresă:

Str. Mihai Pavel nr. 4
410210 - Oradea
România

Telefon:

+40.259.436.492 +40.359.410.844 +40.359.410.845

Fax:

+40.259.430.509

Email:

Utilizatorii care au cont de email pe acest site, se pot autentifica folosind:

Ştiri

Titu Maiorescu, creator de valori europene în spaţiul românesc

Titu Maiorescu, creator de valori europene în spaţiul românesc

Centenar
15 februarie 1840—18 iunie 1917
„Influenţa lui Maiorescu a lucrat în sensul temeinicului. A descurajat mediocritatea şi a făcut imposibilă farsa culturală”.
Tudor Vianu

Dacă a existat un timp în care literatura şi cultura noastră a intrat într-o ordine superioară de valori, se datorează celui căruia astăzi, la 100 de ani de la trecerea în eternitate, îi evocăm personalitatea: Titu Maiorescu.
La 22 de ani era profesor universitar, la 23 de ani decan, apoi rector, la 27 de ani scotea „Convorbiri literare”, în vara aceluiaşi an devenea academician - este şi unul dintre fondatorii Academiei Române -, la 31 de ani era deputat, la 34, ministru!
Prestigiul şi autoritatea morală a lui Titu Maiorescu revin mai stăruitor în atenţia noastră în acest an, „Anul Maiorescu”, când mânuitorii cuvântului se vor apleca peste pagini din trecut ca să redescopere tot ce îndreptăţeşte omagiul cei i se va aduce.
În adevăr, în lumea noastră, „într-o ţară, în care jumătatea unei vieţi nu e decât dezminţirea celeilalte jumătăţi”, cum afirmă Lovinescu, „tăria neclintită de cuget şi unitatea morală” a unui om sunt o raritate. Conştiinţă morală inflexibilă, principiile ferme mărturisite de Maiorescu în fapte şi în viaţă, surprind şi impun preţuirea.
A fost un spirit constructiv şi, ca profesor universitar, estetician, critic literar, scriitor, orator, avocat, om politic - prim-ministru -, a contribuit la înscrierea statului român format după Unirea din 1859 pe drumul unei vieţi culturale şi politice de nivel european.
Reconstituirea vieţii lui Titu Maiorescu este o cale prin care ne putem apropia de această personalitate excepţională, dar reconstituirea acelei „realităţi existenţiale, care e, întotdeauna, spirituală şi sufletească deopotrivă”, nu este deloc uşoară. Ca să se înţeleagă individualitatea lui Maiorescu, este determinantă cunoaşterea operei sale, pentru că omul şi-a dominat opera, care, astfel, „i-a păstrat vie exemplara personalitate”.
Provenienţa familiei este ardeleană, străbunii erau ţărani din comuna Bucerdea Grânoasă de lângă Blaj. Se numea Trifu, schimbarea în Maiorescu s-a făcut mai târziu, datorită înrudirii mamei lui Ioan Maiorescu, tatăl viitorului om de cultură, cu Petru Maior; familia se înrudea şi cu Timotei Cipariu, cu Samuil Vulcan, şi, se crede, cu Inocenţiu Micu-Klein.
Ioan Maiorescu a studiat la „Gimnaziul Greco-Catolic” din Blaj, devenit din 1831, Liceul „Sfântul Vasile cel Mare”; rezultatele excepţionale îl îndeamnă pe Samuil Vulcan, ruda sa, să obţină o bursă pentru tânărul absolvent la „Seminarul Central” din Pesta - este începutul. Episcopul Ioan Lemeny (1780-1861) va obţine şi o altă bursă pentru Seminarul „Sfânta Barbara” din Viena, unde teologul blăjean îşi va încheia studiile. Înainte de a se înapoia la Blaj, Episcopul Samuil Vulcan l-a hirotonit preot.
Format în spiritual Şcolii Ardelene, l-a preocupat filozofia, lingvistica şi istoria, domenii în care a studiat, a cercetat şi a scris. Episcopul Ioan Lemeny l-a preţuit şi a sperat că va face, la Blaj, o strălucită carieră teologică şi didactică. De aceeaşi preţuire s-a bucurat şi din partea Mitropolitului Alexandru Şterca Şuluţiu (1794-1867). Neaşteptat, tânărul teolog se căsătoreşte cu Maria Popasu din Braşov, de obârşie aromână, trece munţii în Vechiul Regat, unde va fi profesor, dar şi diplomat al ţării, din partea Guvernului revoluţionar de la 1848, la Viena şi Frankfurt. A rămas o figură luminoasă a timpului în care s-a fondat învăţământul românesc modern în Principatele Unite.
În perioada când este profesor la Craiova, se naşte Titu Liviu, în formarea căruia a avut un rol decisiv. A ales pentru fiul său cea mai renumită şcoală din Imperiul Habsburgic: „Colegiul Theresianum” din Viena. Alegerea era motivată: învăţământul iozefinist avea ca obiectiv formarea omului prin cultură şi educaţie, fapt ce impunea la catedră profesori erudiţi, dar şi apostoli. Absolvirea „Colegiului Theresianum” deschidea tinerilor porţi spre cele mai prestigioase universităţi europene.
Planul gândit de părinte nu se putea realiza decât prin Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, care acorda burse de studii tinerilor înzestraţi, în cazul Maiorescu, atât lui Ioan, cât şi lui Titu, tată şi fiu. Mitropolitul Alexandru Şterca-Şuluţiu a fost cel care a acordat bursa fiului. Pentru menţinerea bursei, „testimoniile” trebuiau să aibă calificative excepţionale şi, semestrial, trebuiau prezentate Mitropolitului. Pe toată perioada studiilor, Titu Maiorescu, personal, mulţumea Mitropolitului pentru posibilitatea de a învăţa la un colegiu de elită.
Titu Maiorescu a fost un elev strălucit, premiantul etern şi şef de promoţie. Înzestrat nativ cu multe calităţi, cu inteligenţă profundă şi voinţă ieşită din comun, a reuşit să-şi depăşească colegii, toţi din familii aristocrate, chiar el, valahul, care la intrarea în colegiu nu cunoştea nici germana, limba de predare.
De la 15 ani şi-a început jurnalul personal, „Însemnări zilnice”, în care şi-a notat evenimentele vieţii timp de zeci de ani, până cu doi ani înainte de a se sfârşi. În aceste pagini se simte „oţelul voinţei”, ceea ce-l face pe Lovinescu să afirme că personalitatea lui Maiorescu a fost şi „opera unei discipline, a unei îndelungi modelări”.
Şi-a întocmit un program de viaţă aspru pe care l-a respectat riguros: studia suplimentar, citea multă literatură, începând cu Homer, continuând cu literatura clasică şi romantică, cânta la flaut, frecventa spectacolele de teatru şi operă, scria şi traducea din literatura germană pe Lessing şi Klopstok. Debutul în literatură îl marchează anul 1857, când trimite la „Gazeta Transilvania” traducerea povestirii „Noapte de Anul Nou” de Jean Paul, în acelaşi timp traduce şi din Charles Dickens - au fost anii când şi-a format o cultură solidă. A învăţat limbile europene de circulaţie: germana, franceza, italiana, engleza, dar şi latina şi greaca veche.
Va fi student la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Berlin, va obţine doctoratul în filozofie la Giessen, apoi, la Paris, licenţele în litere şi drept.
Înapoiat în ţară în 1861, se stabileşte la Iaşi, unde îşi va începe activitatea didactică ca profesor de liceu şi profesor la Universitate.
În 1864 întemeiază societatea literară „Junimea”, care este deopotrivă curent cultural şi literar, şi cenaclu literar. Alături, Titu Maiorescu are ca întemeietori o grupare de tineri eminenţi, cu acelaşi spirit filozofic, care s-au format la luminile Europei, cu toţii uniţi în dorinţa de a contribui la înălţarea culturii naţionale: Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti şi Iacob Negruzzi, adevăratul „spiritus rector” al societăţii fiind însă Titu Maiorescu.
Societatea era preocupată de probleme de limbă şi ortografie, de alcătuirea unei antologii literare şi de prezentarea sistematică a unor conferinţe cu teme luate din literatură, filozofie şi istorie (prelecţiuni populare). Scriitorii noştri clasici au fost junimişti: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici
Junimea a intervenit energic pentru crearea unui intelectual cu o cultură europeană formată prin contact direct cu valorile Occidentului, care să contracareze improvizaţia şi superficialitatea, să dovedească moralitate, abnegaţie şi patriotism sincer.
Lucrărilor literare promovate de Junimea li se punea condiţia „pragului înalt”, cerinţa maioresceană fiind „descurajarea mediocrităţilor”. Era o atitudine imperativă, care a rămas mereu actuală, încât în momentele de criză în cultură - ideea se poate generaliza -, ori de câte ori se simte ameninţarea non-valorilor, se spune: „„Înapoi la Maiorescu!”.
Cu tristeţe, privind gloata mediocrităţilor, Maiorescu remarca: „Dunărea nu este destul de largă ca să-i despartă de Bizanţ!”. Direcţia nouă imprimată de Maiorescu în literatura română în cadrul Junimii era o necesitate şi Maioresu o sublinia continuu: „Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti, dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă, se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul” (Titu Maiorescu, „Critice”, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p.84).
În 1867 scoate revista „Convorbiri literare”, în care se vor publica „Pastelurile” lui Vasile Alecsandri, cele mai multe poezii antume ale lui Mihai Eminescu şi din operele lui Ion Creangă şi Ion Luca Caragiale, dar vor publica şi scriitorii de valoare: George Coşbuc, Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, Ioan Alexandr Brătescu-Voineşti, Alexandru Dimitrie Xenopol, Veronica Micle şi alţi scriitori mai puţin însemnaţi.
Din 1874 „Junimea” şi „Convorbirile literare” se vor muta la Bucureşti, odată cu Maiorescu, numit ministru în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
Opera sa, în esenţa ei, cuprinde studii şi articole, care, în cea mai mare parte, au fost publicate timp de aproape douăzeci de ani în „Convorbiri literare”: „Despre scrierea limbii române” – broşură - (1866), „O cercetare critică asupra poeziei române” (1867), „Direcţia nouă în poezia şi proza română” (1872), „Comediile d-lui Ion Luca Caragiale”, „Asupra poeziei noastre populare” (1868), „Beţia de cuvinte”, „Neologismele” (1881), „Oratori, retori şi limbuţi” şi altele.
Titu Maiorescu este considerat creatorul esteticii în cultura română. Pentru constituirea ideilor estetice, apelează la filozofii antici Aristotel şi Platon, dar şi la Hegel, Kant şi Schopenhauer, exemplificarea o face recurgând la scriitori din literatura universală şi română. Titu Maiorescu afirmă ca frumosul, arta, este manifestarea ideii în formă sensibilă, condiţia materială a poeziei o reprezintă limbajul cu întreaga lui complexitate, condiţia ideală este dată de conţinut, care, întotdeauna trebuie să fie un sentiment, o pasiune. Cât despre moralitatea în artă, aceasta nu poate fi tăgăduită, deoarece contemplaţia artistică transpune pe om într-o lume impersonală, ideală.
În ceea ce priveşte critica, ideile lui Maiorescu au fost şi au rămas hotărâtoare pentru stavila ridicată împotriva valului de mediocrităţi. A apreciat ca valori autentice „Pastelurile” lui Vasile Alecsandri şi a avut intuiţia să recunoască în Mihai Eminescu un poet de excepţie, şi aceasta la începuturi, doar pe baza poeziilor: „Epigonii, „Venere şi Madonă” şi „Mortua est”. Pe tânărul de 21 de ani îl apreciază prin afirmaţia: „poet, poet în adevăratul înţeles al cuvântului”.
În problemele de limbă, Titu Maiorescu a fost adeptul scrierii fonetice şi cu litere latine, a îmbogăţirii limbii prin neologisme, dar „numai atunci de primit când ne lipseşte cuvântul în limba de până acum, iar ideea trebuie să fie neapărat introdusă”; condiţia obligatorie este ca neologismele „să fie potrivite cu specificul vocabularului limbii noastre”, de aceea susţine să fie luate din limba latină sau limbile romanice.
Cu raţiune, cuvintele slavone trebuie îndepărtate din limbă şi păstrate cuvintele româneşti: „Vom zice dar binecuvântare şi nu blagoslovenie, vom zice Preacurată şi nu precistă, bunavestire şi nu blagoveştenie…” (Op.cit., p. 336). Dar „fără conlucrarea episcopilor nu ne putem aştepta la nici o reformă în biserică”, mărturiseşte îngrijorat Maiorescu, având în vedere limbajul din Biserica Ortodoxă. În Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică limbajul era diferit, ideea fiind de mult timp aplicată.
Deşi nu a creat opere literare, cu excepţia aforismelor, talentul de scriitor al lui Maiorescu este evident în tot ce a scris. George Călinescu apreciază articolele polemice „Beţia de cuvinte” şi „Oratori, retori şi limbuţi”, considerându-le, capodopere de construcţie”. Toate paginile scrise de criticii Junimii se remarcă prin claritatea, precizia şi expresivitatea stilului. Sub condeiul lui „limba română s-a mlădiat”, încât Tudor Vianu a fost îndreptăţit să sublinieze că „Nimeni nu scrisese ca Maiorescu mai înainte”.
Şi, poate, nici nu a vorbit … Cuvântul lui sonor, precis şi expresiv, polemic dacă trebuia, cu o dozare bine gândită a argumentelor, impresiona prin claritatea gândirii, eleganţa verbului şi a gestului şi punea stăpânire pe auditoriul din amfiteatre şi din parlament.
Autorul teoriei formelor fără fond şi al autonomiei esteticului părea distant contemporanilor, dar „Însemnările zilnice”, considerate „unul dintre cele mai importante documente interioare ale criticului, dezvăluie altceva: un spirit complicat şi o intensă adâncime a trăirilor sufleteşti, tăinuite cu mare grijă. Maiorescu a fost şi el om, a trăit o viaţă cu bucurii, nelinişti şi dureri numai de el ştiute, cuprinse totuşi în unul dintre aforismele sale: „Treapta dintâi pe care ne înălţăm e un altar de jertfă”. Dar oare numai prima treaptă?
Dacă privim în ansamblu istoria noastră, sub raport social-politic şi cultural, momentele de echilibru şi certitudine sunt rare, ne spune profesorul şi criticul literar Eugen Negrici, poate de aceea sunt dorite şi la anumite „ceasuri” ale vremii, prin anumite personalităţi, „biruieşte gândul”. O astfel de „biruinţă” o înscrie numele lui Titu Maiorescu. Părintele Alexandru Ciura scria în „Unirea” Blajului: „El a fost Marele Pontif […] ochiul lui ager nu a dat greş”.
Şi pentru că drumul progresului nu e drept, „nu este nici măcar în zig-zag, ci dominat de acel principiu «corsi» şi de «ricorsi»”, Titu Maiorescu este actual astăzi şi va fi mereu … Şi ne bucurăm că îl avem, pentru că ,,La răspântiile culturii române veghează, ca şi odinioară, degetul lui de lumină: pe aici e drumul”.
La o sută de ani de la stingerea din viaţă, peste mormântul lui Titu Maiorescu din Cimitirul Bellu se aşterne recunoştinţa celor care cred în valorile universal-umane şi civilizatoare ale culturii.
Profesor Otilia Bălaş

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.

Rugăciune pentru beatificarea episcopilor greco-catolici martiri

Rugăciune pentru beatificarea episcopilor greco-catolici martiri

Caută ştire:

Anul: 2017 » Eveniment: Vizita Cardinalului Coccopalmerio în Sălaj » Titlu: 23631.jpg

Anul: 2017
Eveniment: Vizita Cardinalului Coccopalmerio în Sălaj
Titlu: 23631.jpg