AcasăŞtiri20179 Februarie: Jurnalul cardinalului care a renunţat la purpură pentru România

Episcopia Greco-Catolică Oradea

Adresă:

Str. Mihai Pavel nr. 4
410210 - Oradea
România

Telefon:

+40.259.436.492 +40.359.410.844 +40.359.410.845

Fax:

+40.259.430.509

Email:

Utilizatorii care au cont de email pe acest site, se pot autentifica folosind:

Ştiri

Jurnalul cardinalului care a renunţat la purpură pentru România

Jurnalul cardinalului care a renunţat la purpură pentru România

de Elisabetta Cipriani

Ultimul film al regizorului american Martin Scorsese propune întrebarea atavică privind reintegrarea în Biserică a celor care greşesc, iar în timp ce unele persoane se înghesuie să afirme că apostazia ar fi o formă de manifestare a credinţei şi iubirii, altele ne amintesc că cei mai mari sfinţi au fost dintotdeauna martirii. Iată jurnalul unui episcop... sfânt!
Ce valoare are refuzul de a-ţi retrage propria credinţă în timpul celui mai conformist relativism? Dacă toţi se salvează, inclusiv ateii, cu ce scop să accepţi martiriul? Şi să îndemni poporul tău la rezistenţa dureroasă, agonică, în faţa opresiunii puterii? Acesta este, în esenţă, un gest eroic sau mai degrabă sadic?
Ce înseamnă «a fi catolici» şi până în ce punct, cu ce preţ vom fi în măsură să plătim pentru a rămâne astfel?
Nu este ceva neplauzibil faptul că mulţi dintre noi şi-au pus deseori sau încă îşi pun întrebări de acest gen. De altfel, o credinţă care nu este înţeleasă, nu valorează nimic. Şi chiar dacă ar fi posibil să reducem la tăcere conştiinţa în faţa unor astfel de chestiuni, până şi ultimul film al lui Scorsese ar fi de ajuns ca să le aline.
Noi, umili recenzori, nu avem răspunsuri, dar ne încredem în cei care răsfoiesc cartea voluminoasă a amintirilor, ce este asemeni un bolovan aruncat în iazul putred al discuţiilor banale, ba chiar al vorbăriei teologice, care poate fi pentru viaţa de credinţă cu mult mai dăunătoare decât sporovăiala de la bar.
Viaţa noastră este credinţa noastră: memorii ale cardinalului greco-catolic român Iuliu Hossu, este o imagine limpede care merită să fie salvată uitării. Născut într-un sat din Transilvania, în judeţul Bistriţa-Năsăud, pe 30 ianuarie 1885, Iuliu Hossu devine preot şi obţine titlul de doctor în teologie la Colegiul de Propaganda Fide din Roma. Întors în ţară, la izbucnirea Primului Război Mondial devine capelan militar, aşadar printre protagoniştii Adunării Naţionale de la Alba-Iulia care a decretat Unirea Transilvaniei cu restul ţării.
Între anii 1940-1944, regiunea este supusă ocupaţiei maghiare şi, în consecinţă, regimului filonazist, la cererea mareşalului Horthy. În această perioadă, Iuliu Hossu, deja episcop al Eparhiei de Cluj-Gherla, a devenit un punct de referinţă spirituală pentru românii din Transilvania, făcându-şi auzită vocea pentru a-i apăra pe civili de abuzurile ocupanţilor şi implicându-se în mod personal pentru a le oferi refugiu şi scăpare multor refugiaţi evrei. Motiv pentru care, a fost supus unei scurte perioade de detenţie.
Încheiat războiul, România a schimbat conducătorii: în realitate, a trecut de la un totalitarism la altul, fără o soluţie de continuitate. Odată cu ocupaţia sovietică, în luna august a anului 1944, au început hărţuielile la adresa Bisericii catolice de rit oriental, considerată anticomunistă şi antinaţională, ca emisar direct al Vaticanului. Arestat împreună cu alţi episcopi greco-catolici în octombrie ʼ44, Hossu este închis în Mănăstirea Căldăruşani, iar de aici, în luna mai ʼ50 este transferat la închisoarea din Sighet, după ce patriarhul ortodox s-a declarat în «imposibilitatea de a-l proteja» pe el şi pe ceilalţi episcopi, insensibili la presiunile totalitare de a trece la ortodoxie. Dezbrăcat de hainele sale, închis într-o celulă fără încălzire şi supus unui regim alimentar care avea ca scop precis anihilarea persoanei, Hossu a refuzat încă o dată propunerile răpitorilor de a se sustrage Crucii, pentru că «nu este posibil să se facă aceasta cu preţul credinţei». «Credinţa noastră este viaţa noastră», spunea el. Ar fi fost de ajuns să renege fidelitatea sa faţă de Succesorul lui Petru sau comuniunea cu Roma, acceptând trecerea la confesiunea ortodoxă însoţită de toate onorurile pentru a se salva pe sine însuşi şi pe credincioşii săi de la 50 de ani de catacombe sau clandestinitate (Biserica ortodoxă, prin constituţia sa autocefală era considerată de regim mai uşor de manipulat: colaborarea „curajoasă” a Patriarhului Iustinian Marina cu Guvernul comunist a confirmat de altfel această ipoteză).
«Catacombe» care au însemnat domiciliu forţat, închisori de exterminare şi munca forţată pentru episcopi, preoţi şi laici. Dintre cei şase episcopi care alcătuiau episcopatul greco-catolic la începutul persecuţiilor, niciunul nu a abjurat. Printre aceştia, episcopii Aftenie, Frenţiu, Rusu, Suciu, şi-au dat ultima suflare în lagărele politice ale vremii, după ce au suferit foamea şi tortura. Fidelitatea lor, fără urmă de compromis, şi abandonarea în mâinile Providenţei erau totale. Iuliu Hossu a trăit toate acestea alături de confraţii săi, împărtăşindu-le agonia, supravieţuind perioadei celei mai crunte a represiunii şi reuşind să scrie în clandestinitate acest jurnal de mărturii personale ce reparcurge propriul său calvar şi al celor ca el, fără umbră de ranchiună, ezitare sau evitare.
Multe pagini din aceste Memorii vor fi covârşitoare pentru cititorul din Occident, obişnuit şi aproape satisfăcut de credinţa sa agitată, problematică, oscilantă: aici ne aflăm în faţa unui spirit uman simplu şi extrem de profund, care nu pune la îndoială niciodată, nici măcar pentru o clipă, că Dumnezeu îl întăreşte în momentele de încercare, că durerea ar putea fi în zadar, că viaţa sa este un act unic şi infinit de preţios în cadrul unei drame sacre. La moartea fratelui său întru episcopat, Preasfinţitul Traian Frenţiu, episcopul Hossu scria: «Domnul vine în închisoarea din Sighet, în mod nevăzut ochilor noştri, dar prezent în sufletele noastre, iar cu bucurie l-a luat la Sine, ca să stea cu El pentru a da mărturie în numele Lui în faţa Tatălui Ceresc şi al îngerilor, aşa cum El a mărturisit în faţa oamenilor pe pământ. (...) Repet, Domnul te-a iubit, a iubit şi iubeşte Biserica noastră, permiţând încununarea vieţii tale cu mărturia credinţei. (...) Înfometat şi epuizat fizic (...) pronunţând cuvintele Domnului ‘nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă’ (Mt. 10,28), căci mai mult de atât nu pot să vă facă, ţie nu ţi-a fost frică». Interogat în mod repetat de ce persistă în a rămâne fidel Papei, răspundea psalmodic, scandând cu tărie: «Credinţa noastră este viaţa noastră». În faţa tentativelor de a fi exterminat psihologic, considerându-i-se rezistenţa drept o „încăpăţânare nebună”, în timp ce în România nu ar fi rămas niciun creştin catolic oriental, episcopul Hossu răspundea cu un admirabil manifest al libertăţii interioare şi al grijii pastorale, care nu are nevoie de prea multe comentarii: «Eu nu am contacte cu persoanele din afară, mă aflu în situaţia pe care o cunoaşteţi. Oricum, referitor la credincioşii de odinioară, cred că în adâncul inimii lor au rămas cei care au fost şi înainte (...) aţi intrat pe un tărâm pe care nu îl puteţi guverna. Orice inimă fidelă este o fortăreaţă inexpugnabilă, în care pot intra doar Dumnezeu şi cel în faţa căruia creştinul îşi deschide sufletul (...) Eu nu pot să cred că am rămas singur: eu i-am iubit şi ei m-au iubit pe mine. Cred şi în aceasta, în iubirea pentru iubire».
Celui care l-ar fi succedat la scaunul episcopal de la Cluj-Gherla, episcop consacrat în clandestinitate, îi scria: «Am povestit întregului episcopat al Bisericii noastre Unite cu Roma drumul pe care l-am parcurs împreună, începând cu anul de mare încercare, când tiranii şi slujitorii lor au sufocat Biserica noastră dragă. (...) Domnul ne cere să iertăm, să lăsăm totul în grija judecăţii Sale. Prizonier în această situaţie, mi-a rămas forţa rugăciunii. (...) Închină-te, te rog, prea cucernic şi iubit frate, în faţa iubirii şi a unităţii de neclintit a episcopatului nostru cu Sfântul Scaun al Succesorului Sfântului Petru, cap al Bisericii lui Cristos şi vicar al său pe Pământ. (...) Îi dedic apoi Sfântului Părinte, Papa de la Roma, iubirea pe care o port în suflet şi credinţa mea statornică, până la moarte, pentru milostivirea Domnului şi cu ajutorul Său».
Această «sfântă loialitate» (mă întreb ‘cum altfel aş putea-o numi?՚) nu a rămas necunoscută.
În 1969, Papa Paul al VI-lea a dorit să îl numească pe Iuliu Hossu cardinal: la acea vreme, episcopul era din nou închis în Mănăstirea Căldăruşani. Acolo, vizitat de trimisul papal, a fost informat că Guvernul român era dispus să accepte numirea sa de cardinal cu pactul de a părăsi pentru totdeauna România. Însă episcopul Hossu a refuzat să-şi abandoneze poporul. Oricine ar dori să privească astăzi la istoria Bisericii greco-catolice din România şi să considere relaţiile ecumenice, deloc uşoare, cu Biserica-soră ortodoxă din această ţară, oricine s-ar întreba asupra identităţii sau, precum s-a făcut deja, a „legalităţii” acesteia, nu poate să treacă cu vederea această fidelitate adamantină, plătită cu preţul sângelui de martiriu. După ce aceşti mărturisitori au proclamat cu viaţa lor propria apartenenţă şi dragostea faţă de comuniunea cu Sfântul Petru, parcursul ecumenic nu mai poate ocoli acest nod şi nici nu poate merge mai departe cu reticenţe, ci mai degrabă poate avansa pe calea adevărului prin caritatea radicală pe care toţi martirii secolului al XX-lea, fără a-l exclude pe niciunul, au trasat-o.
Nouă, cititori recunoscători ai acestor Memorii şi ai publicaţiei Lanţuri şi teroare de Ioan Ploscaru, disponibile şi în limba italiană, ne rămân o consolare sacră (Viaticum) în timpuri tulburi, de la care să ne tragem subzistenţa atunci când vom fi, cum suntem întotdeauna, tentaţi să facem un pact cu propria conştiinţă sau cu semnificaţia înrădăcinării noastre profunde.

(Articol publicat pe 07 februarie 2017, în cotidianul italian «la Croce», pag. 6, #Cultură)
Traducere: Mihaela Caba Madarasi

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.

Rugăciune pentru beatificarea episcopilor greco-catolici martiri

Rugăciune pentru beatificarea episcopilor greco-catolici martiri

Caută ştire:

Anul: 2017 » Eveniment: Vizită în Protopopiatele Ier, Carei şi Tăşnad » Titlu: 22976.jpg

Anul: 2017
Eveniment: Vizită în Protopopiatele Ier, Carei şi Tăşnad
Titlu: 22976.jpg