AcasăŞtiri20178 Februarie: Recenzia volumului PENTARHIA, VOLUMUL III a părintelui Ioan Mălinaş

Episcopia Greco-Catolică Oradea

Adresă:

Str. Mihai Pavel nr. 4
410210 - Oradea
România

Telefon:

+40.259.436.492 +40.359.410.844 +40.359.410.845

Fax:

+40.259.430.509

Email:

Utilizatorii care au cont de email pe acest site, se pot autentifica folosind:

Ştiri

Recenzia volumului PENTARHIA, VOLUMUL III a părintelui Ioan Mălinaş

Recenzia volumului PENTARHIA, VOLUMUL III a părintelui Ioan Mălinaş

Prezentăm în continuare o recenzie a doamnei Vera Maria Neagu asupra noului volum „Pentarhia” a părintelui Ioan Marin Mălinaş din Austria:
Intitulat „Regestele patriarhale şi imperiale de la Constantinopol privind Crimeea şi ţărmul nordic al Mării Negre“, cel de al treilea volum al lucrării „Pentarhia“ a Părintelui Arhimandrit Ioan Marin Mălinaş (Austria) este de fapt al şaptelea al seriei (pentru că volumul II a apărut în 5 părţi, adică în cinci tomuri) şi totodată ultimul, încununând o activitate de cercetare şi redactare de circa 14 ani.
„Fiecare volum editat, precum se întâmplă cu orice lucrare tipărită – citim în Epilogul volumului al III-lea -, reflectă nivelul de informare al autorului din momentul respectiv. În decursul anilor, aprofundând mereu temele legate de această serie Pentarhia Patriarhilor, am ajuns să observ unele greşeli care s-au strecurat în volumele anterioare, pe unele dintre ele reuşind să le corectez, prin reluarea sau reîncadrarea materialului, fragmentar, în volumul următor. Desigur, acest lucru n-a fost posibil cu întreg textul celor şapte volume. Din acest motiv, cititorul e bine să preia nivelul de informaţie în forma ulterioară, adică să le compare, acolo unde ele există, cu cele din volumul sau volumele ulterioare. Astfel se explică şi toate diortosirile, amendările, corecturile, adăugirile şi omisiunile întreprinse de noi, pe parcursul redactării acestor volume. Acest stil de diortosire şi îmbunătăţire a nivelului de documentaţie noi l-am numi corectură progresivă, adică de la un volum la celălalt.“
Pentarhia, sau “Sistemul celor cinci căpetenii sau patriarhi din primul mileniu creştin: Roma Veche, Constantinopol Noua Romă, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, a Vechilor Orientali (asirieni, copţi, armeni, sirieni, etiopieni etc.), a întâistătătorilor şi patriarhilor autocefali şi autonomi din epoca ante şi postimperială – 1453, a greco-catolicilor de toate etniile şi riturile, precum şi a patriarhilor de rit latin impuşi de cruciaţi la Constantinopol şi în Orientul Creştin”, a început cu „Dipticon sau cronologie patriarhală şi imperială”, care a apărut în 2006 şi era, la acea dată, a zecea carte a autorului.
Volumul al III-lea al Pentarhiei a apărut spre sfârşitul anului trecut, 2016, în editura Risoprint din Cluj-Napoca, şi se deschide cu un Cuvânt înainte al Prea Sfinţitului dr. Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea şi decanul Facultăţii de Teologie greco-catolică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, şi un Referat al profesorului universitar dr. Remus Rus, de la Facultatea de Teologie ortodoxă ”Justinian Patriarhul” - Universitatea Bucureşti. Urmează Lista volumelor cu regeste (registre) patriarhale şi imperiale de la Constantinopol, traduse, reproduse şi folosite în această lucrare (instrument de lucru pentru secolul al XIV-lea fiind cartea lui Jean Darrouzès, “Le registre synodal du patriarchat byzantin au XIV-e siècle (Étude paléographique et diplomatique, Paris, 1971), şi bibliografia de specialitate.
În Introducerea cărţii, autorul face precizarea că geografia eclesiastică (sintagmă împrumutată de la bizantinologul asumpţionist Jean Darrouzès cu a sa Géographie Ecclésiastique de l’Empire Byzantin) a scaunelor episcopale din vestul şi nordul Mării Negre, din Crimeea, precum şi din regiunea de vest a Caucazului, confirmă faptul că „populaţia locală a fost obligată să se adapteze la patru tipuri de state, care au stăpânit acele regiuni sau care şi-au disputat hegemonia prin acele părţi: a. statele urbanizate (Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Serenissima Veneţie, Genua, Persia, Armenia, Iberia, Lazica, Imperiul de Trapezunt (legat de Principatul de Theodoro), iar mai târziu Ţaratele Bulgare, Rusia şi Imperiul Otoman); b. statele migratorilor, deja sedentarizaţi (chazarii, mongolii, tătarii, selgiucizii); c. imperiile stepei (nomazii, goţii, hunii, protobulgarii, pecenegii, cumanii, mongolii); şi d. statele de deşert musulmane (Califatul Arab, mamelucii din Egipt, selgiucizii)“. Spaţiul Mării Negre – mai spune autorul - a fost obligat să facă experienţa interacţiunii dintre patru feluri de state, interacţiune care s-a desfăşurat prin patru zone de trecere: pe mare, dinspre sud; prin Dunărea de Jos şi sudul Basarabiei; prin stepa din nordul Crimeii; şi prin Munţii Caucaz.
Lucrarea de bază folosită de autor pentru istoria civilizaţiei din bazinul Mării Negre, până la cucerirea acestei zone de către otomani, în secolele XV-XVI, a fost cartea marelui istoric Gheorghe I. Brătianu (mort în închisoarea comunistă de la Sighet, Maramureş, în aprilie 1953, în vârstă de numai 55 de ani), “Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană”, al cărei manuscris în limba franceză (La Mer Noire. Dès les origines à la conquête ottomane) este datat 1948, dar care nu a fost tipărită decât în 1969, la München, de Societatea Academică Dacoromână, în limba română apărând abia în 1988, în editura Meridiane din Bucureşti, în colecţia Biblioteca de Artă. Arte şi civilizaţii, în traducerea Michaelei Spinei, cu un studiu introductiv, note şi bibliografie de Victor Spinei, care semnează şi îngrijirea ediţiei (două volume, 352 p, 388 p.). Autorul Pentarhiei insistă, însă, referitor la Marea Neagră, asupra vieţii bisericeşti, mai precis asupra “structurilor canonice ale scaunelor episcopale ortodoxe din părţile rivierei nord-estice, nordice, nord-vestice, precum şi a celor din sudul Peninsulei Crimeea, structurile canonice ale ierarhiei locale fiind puse în legătură în primul rând cu Constantinopolul şi în al doilea rând cu formaţiunile statale ori ale coloniilor greceşti din acele locuri.
În acest ultim volum al vastei sale lucrări, Părintele Ioan Marin Mălinaş prezintă date privitoare la scaunele episcopale din peninsula Crimeea şi din nord-vestul şi nord-estul Mării Negre ca o continuare a geografiei ecleziastice a ţărmului românesc, în contextul relaţiilor de vecinătate şi de jurisdicţie ale acestor eparhii cu Tronul Ecumenic de la Constantinopol, până în anul 1453, iar în mod extins, până în anul 1774, când Ţarina Ecaterina a II-a (1762-1796) a început să anexeze teritoriile din nordul, nord-estul şi nord-vestul Mării Negre la Imperiul Rus.
Prin tratatul de la pace de la Kuciuk-Kainargi din 21 iulie 1774, Rusia a primit de la otomani sudul Ucrainei de astăzi, situat între gurile de vărsare ale râurilor Bug, Nipru şi Don, şi corăbiile ei au avut dreptul de a trece prin faţa Constantinopolului/ Istanbul, prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Rusia a obţinut totodată dreptul de protectorat asupra tuturor creştinilor ortodocşi de sub stăpânirea Padişahului, şi acesta, la rîndul său, devenea protectorul musulmanilor din Imperiul Rus. În urma Păcii de la Iaşi, din 9 ianuarie 1792, Niprul a devenit graniţa dintre Imperiul Rus şi cel Otoman, iar în anul 1794 Ecaterina a II-a a ordonat fondarea oraşului-port Odessa, pe locul unde încă din anul 1240 se afla aşezarea tătară Khadjibey (Prinţul care vizitează Mecca). În apropiere de Khadjibey otomanii au construit, în anul 1764, fortăreaţa Yeni Dünya (Noua Lume), preluată de ruşi în anul 1774 şi încadrată ulterior în lanţul de fortificaţii din Noua Rusie de la Odessa, iar din anul 1812 de la Cetatea Albă, până la Avoz, continuându-se până la Mozdok (Ossetia de Nord, în Caucaz). Expansiunea Rusiei spre apus a continuat cu alte anexări teritoriale, începând cu Finlanda (1809, parţial), Georgia (în mai multe etape, până în anul 1810), Basarabia în anul 1812.
Sistemul organizării canonice a ierarhiei ortodoxe este explicat de Jean Darrouzès în regestul nr. 2993, din mai 1395. Problema mitropoliilor din tot spaţiul geografic ortodox, deci şi din afara frontierelor imperiale, precizează autorul Pentarhiei, cădea în competenţa împăratului romeu, nu a Sinodului Endemic, nici a Patriarhului. Pentru mitropolii şi numirea mitropoliţilor, dosarul acestora trebuia să aibă ultima confirmare sau respingere din partea Împăratului, pentru că mitropoliile simbolizau vechile provincii care ţinuseră de Bizanţ şi care ulterior au fost cucerite fie de turci, fie de arabi, ori s-au constituit în state succesoare, precum Imperiul Bulgar, cel de Trapezunt etc. Mitropolia care era numită a Mauroblachiei în două acte patriarhale anterioare – regestele 2965, din iunie 1394, şi 2968, din august 1394 – apare, după un an de zile, cu alt nume, de Rossoblachia, şi aceasta pentru că la Constantinopol locul scaunului mitropolitan al Moldovei nu era precizat în statutul administrativ, în catalog sau catagrafie, mitropolia fiind cunoscută numai după numele Statului, nu după cel al cetăţii sau al oraşului ei de reşedinţă, mai ales că Moldova şi-a schimbat de trei ori capitala, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea (Baia, Siret, Suceava), aşa cum şi Ungrovlahia, sau mai exact domnitorul ei a schimbat-o de trei ori, pentru că rezida când la Câmpulung, când la Curtea de Argeş sau la Târgovişte. Scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei a rămas la Curtea de Argeş până în anul 1515, când a fost mutat şi el la Târgovişte. Explicaţia ar fi, consideră autorul, că din anul 1359, când a avut loc transferul canonic al lui Iachint de Vicina în Ungrovlahia, fără a i se menţiona cetatea sau oraşul de reşedinţă, cu locul scaunului mitropolitan, acţiune canonică la care a participat şi împăratul bizantin, puterea imperială n-a mai avut ocazia să fie asociată de Patriarhie la diferitele acte care atingeau repartizarea geografică a scaunelor mitropolitane în teritoriul locuit de români.
Un spaţiu important în cuprinsul Introducerii este acordat analizei Canonului 28 al celui de al 4-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon, din anul 451, care vorbeşte despre privilegiile acordate Preasfântului scaun al Romei noi – Constantinopolul de cei 150 de sfinţi părinţi participanţi la Sinod, privilegii egale cu cele ale Vechii Rome, ambele fiind cetăţi împărăteşti şi cuvenindu-se astfel ca amândouă să fie la fel de mari şi în lucrurile cele bisericeşti.
Faţă de comentariul canonistului ortodox prof. dr. Ioan N. Floca (n. 1928) de la Sibiu, care spune că acest Canon 28 al Sinodului de la Chalcedon este unul dintre cele mai controversate, fiind neacceptat de Biserica apuseană „numai din motive de trufie“, dar că de fapt dacă Roma rămâne pe locul întâi cu un primat de onoare, urmată pe locul doi de Roma Veche – Constantinopolul, această clasificare are la origine „temeiuri nebisericeşti“, „de natură lumească sau politică“, autorul cărţii pe care o prezentăm aici acuză „tendinţa centrifugă generală a patriarhiilor autocefale post-imperiale (de după 1453) de minimalizare, dusă până la negarea totală a rolului Constantinopolului în viaţa şi organizarea canonică a Bisericii Ortodoxe Universale. „În mod normal – scrie Părintele Mălinaş - ar fi trebuit să se întâmple invers, adică unitatea dogmatică, liturgică, morală şi de organizare canonică să exprime ... o forţă centripetă continuă care să-i ofere Ortodoxiei posibilitatea de luare de decizii comune, de întrajutorare, de solidaritate şi de colaborare irenică şi constructivă.“ În opinia sa, efectul autocefaliilor moderne pe planul general al Ortodoxiei este unul destructiv, de fărâmiţare a unităţii ierarhice, de concurenţă, cu rezultatul final de slăbire a forţei ei de coeziune, de unde ar rezulta şi „haosul jurisdicţiilor din diaspora ortodoxă, cu atâţi episcopi vagantes“, când de fapt „numai Patriarhiile Apostolice de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, împreună cu Patriarhia Ecumenică, au drept de jurisdicţie suprastatală, pentru că autocefalia lor a fost acordată de Sinoadele ecumenice şi în limitele frontierelor Imperiului Romano-Bizantin, cu drept de extindere şi în afara acestuia“. Principiul „consensus ecclesiae dispersae“, absolutizat de autocefaliile moderne, a condus la pregătirea, încă din 1930, a Sfântului şi Marelui Sinod (Ecumenic) Panortodox, care nu se va ţine decât în iunie 2016 (în insula Creta), la 1229 de ani de la ultimul Sinod Ecumenic, al 7-lea, cel de la Niceea, din 787. Noul Sinod, scria autorul când acesta încă nu avusese loc, „ar fi necesar să facă o trecere în revistă, o evaluare canonică a evenimentelor care s-au petrecut şi prin care a trecut Biserica Ortodoxă timp de peste un mileniu: arabizarea patriarhiilor de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim (înainte fiind de limbă arameică, coptă şi greacă) sub stăpânirea califilor şi dificultăţile lor de comunicare cu Constantinopolul, schisma cea mare, din anul 1054, cucerirea Constantinopolului de către latini, în anul 1204, disputa isihastă, cucerirea Constantinopolului de către otomani, în anul 1453, cu catastrofa ce a urmat pentru Ortodoxie, în ciuda funcţiei de etnarh ... deţinută de Patriarhul Ecumenic (1454-1856), fenomenul de Bizanţ după Bizanţ împlinit de Ţările Române şi de Rusia etc. Ordinea de zi a noului Sinod ar trebui să specifice şi dacă sau cine preia locul bazileului romeu de ... episcop în cele din afară ale Bisericii, ori cum s-a exprimat Sf. Constantin I cel Mare (306-337) în faţa episcopilor adunaţi în palatul său de la Nicomedia: „Voi sunteţi episcopi întru cele dinăuntru ale Bisericii; pe mine, însă, m-a aşezat Dumnezeu episcop al celor aflata în afara ei“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“ în Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea a II-a, vol. II).
În continuare, materia cărţii este structurată în patru capitole: I. Scaune episcopale româneşti din regiunile de vest ale Mării Negre; II. Provincia Zichiae; III. Provincia Alaniae/ Alania (Osetia); IV. Scaune Episcopale pe teritoriul Peninsulei Crimeea.
Din motive de spaţiu tipografic ne vom referi numai la conţinutul capitolului 1, care se referă la mitropoliile de pe teritoriul României de azi sau ca având legătură directă cu acestea. Capitolul este subdivizat la rândul său în şase subcapitole: a. Tomis şi Justiniana Prima, b. Vicina. Mitropolia Vicinei (c.1215-1359); c. Brăila. Mitropolia Proilaviei (î. 1580-1840) şi sufragana acesteia Episcopia Hotinului [1757 (1758) – (1806) 1810]; d. Cetatea Albă (Belugrad, în regestele patriarhale); e. Schema de reconstituire a listei ierarhilor din Mitropolia sinodalo-imperială a Ungrovlahiei, între Curtea de Argeş, Ohrida, Halici şi Constantinopol, d.1371? – 1500; f. Schema de reconstituire a listei ierarhilor din Mitropolia sinodalo-imperială a Moldovei, d.1371? – 1500.
Ca şi în cazul volumelor precedente, multitudinea surselor, folosirea lor în orginalul grecesc sau latinesc, francez, german sau englez pentru cele de dată mai recentă, în paralel cu traducerea lor în limba română, încadrarea datelor şi evenimentelor religioase în viaţa laică a zonelor geografice în care se desfăşoară acestea, precizarea punctului de vedere propriu după citarea opiniilor istoricilor folosiţi ca sursă într-o problemă sau alta, toate acestea fac şi din această carte o lectură pasionantă pentru cititorul interesat de subiect la modul general, şi un instrument de lucru pentru cercetătorul istoriei Ortodoxiei în contextul mai larg al Creştinismului.
Autor şi editor:
Vera Maria Neagu

Pentru a trimite o ştire, vă rugăm să folosiţi acest  formular.

Rugăciune pentru beatificarea episcopilor greco-catolici martiri

Rugăciune pentru beatificarea episcopilor greco-catolici martiri

Caută ştire:

Anul: 2017 » Eveniment: Prezentare de carte la Milano » Titlu: 21402.jpg

Anul: 2017
Eveniment: Prezentare de carte la Milano
Titlu: 21402.jpg